Aproape toate ţările europene au sisteme de pensii create după modelul creat de Bismarck, aşa-numitul sistem de solidaritate socială. El a fost şlefuit pe trei condiţionalităţi ce trebuiau îndeplinite simultan. O rată înaltă a fertilităţii, un număr redus de pensionari şi o creştere susţinută a populaţiei. În vreme ce în România avem un dezechibru masiv între susţinătorii sistemului de pensii şi consumatorii săi, în Franţa, de pildă, echilibrul se menţine, deocamdată. În spatele fiecărui pensionar francez se adună taxele colectate de la 1,7 persoane active. În Elveţia situaţia este mult mai calmă: pentru fiecare pensionar lucrează 4 oameni.

România a ajuns în această dramatică situaţie ca urmare a inflamării şomajului creat de criza financiară izbuncită în toamna lui 2008. Criza a generat două fenomene, în paralel: pe de o parte, numărul celor care lucrează a scăzut cu peste 700.000, pe de altă parte, multă lume s-a refugiat în pensionări anticipate şi de boală. Pensia anticipată sau aceea de boală a devenit astfel un fel de ajutor de şomaj permanent, atitudine care nu este o premieră pentru România, ci un mod de rezolvare mioritică a nevoii de restructurare a economiei, practicat în ultimii 20 de ani. Am greşit, nu este un model mioritic, prin asta înţelegând naţional.

Aproape toate ţările din fostul lagăr socialist au „invitat“ oamenii să se pensioneze anticipat atunci când industriile comuniste au pierdut piaţa comună a CAER. În Ungaria, de pildă, peste 800.000 de oameni sunt pensionaţi pe caz de boală, cam mult pentru o ţară cu o populaţie de 10 milioane de locuitori. România, însă, a ajuns într-o situaţie limită, în care doar finanţarea pensiilor cere un efort bugetar anual care consumă toată limita acceptată prin Pactul de Stabilitate semnat la Maastricht. Cu alte cuvinte, factura de pensii va crea singură un deficit bugetar care va trebui să fie