De mai multă vreme, politologi şi analişti pe probleme externe opinează că planificatorii politici şi strategii americani au dat greş adesea când a fost vorba de probleme internaţionale, îndeosebi din Orientul Mijlociu. Din această perspectivă se amintea mereu cazul Iranului, unde, în februarie 1979, revenirea din exil a ayatollahului Khomeini a coincis cu lansarea revoluţiei islamice şi cu proclamarea republicii islamice.

Or, aşa cum am mai scris aici chiar după recentele evenimente din Tunisia, în septembrie 1978, unul dintre principalele servicii de informaţii americane - NSA - a făcut o analiză destinată preşedintelui SUA de atunci, Jimmy Carter, în care se spunea răspicat că „regimul Şahului mai rezistă cel puţin un deceniu". Totuşi, după nici câteva luni, şahul Reza Pahlavi pleca în exil, Khomeini, aflat în exil la Paris, revenea în triumf la Teheran, iar ţara intra într-o perioadă de fierbere care n-a fost anticipată de niciunul dintre marii strategi americani. Mai mult, odată cu luarea ostaticilor de la Ambasada americană din Iran, preşedintele Carter şi consilierii lui au tratat absolut amatoristic această acţiune, ceea ce a făcut ca respectivul şef al Casei Albe să nu mai câştige al doilea mandat. Ulterior, revoluţia islamică s-a propagat rapid în toată regiunea, dar în diferite grade. În Liban, de pildă, mişcarea Hezbollah datorează enorm Iranului, care o ajută şi azi. În Teritoriile Autonome Palestiniene şi, cu precădere, în Gaza şi-au făcut apariţia mişcări integriste ajutate copios de Iran. Până şi în Somalia, Administraţia Clinton a dat chix, imaginile cu soldaţi americani super înarmaţi ale căror cadavre erau târâte pe străzile oraşului Mogadiscio au şocat nu doar opinia publică americană. Mai aproape de vremurile noastre, ce altceva a fost în Irak decât un calcul total eronat al Administraţiei Bush, care, pe lângă răsturnarea lui Saddam Hus