(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002)

Menţinut, după instaurarea comunismului în România, printre “marii clasici”, Caragiale punea totuşi ideologilor partidului o problemă redutabilă. Pe de o parte, trebuia vajnic combătută teoria conform căreia opera lui ar fi stat sub semnul comicului pur, gratuit, fără obiect. Pe de altă parte, încă şi mai primejdioasă era imaginea unui Caragiale mereu actual, cu personaje pe care le regăseşti oricînd şi cu replici care se “lipesc” perfect pe situaţii din realitatea imediată. “Acţiunea” prin care s-a confecţionat un Caragiale-corespunzător-din-punct-de-vedere-politic a fost una de amploare şi de virtuozitate. Mărturie stă, printre altele, volumul de Studii şi conferinţe ce marca, în 1952, centenarul Caragiale (volum din care voi cita mai departe). Să nu se creadă că se bătea monedă doar pe 1907, Din primăvară pînă-n toamnă. Şi fiindcă veni vorba: faimosul text, invocat atunci pînă la saturaţie, a fost publicat de Caragiale într-o gazetă străină, ziarul vienez Die Zeit, şi - oroare! - tipărit fără semnătură, doar cu menţiunea “von einem rumänischen Patrioten”. Caragiale se plîngea, şase luni mai tîrziu, cînd şi-a asumat paternitatea articolului, că acesta trecuse cu totul neluat în seamă de presa din România. Ca să vezi! Dar să revin. Opera lui Caragiale a fost prezentată mai întîi ca o necruţătoare satiră a monstruosului regim burghezo-moşieresc. Aducerea la acest numitor comun s-a realizat, uneori, prin interpretări realmente acrobatice. Astfel nenea Anghelache, “umilul casier cinstit”, e atît de înspăimîntat “de teroarea administrativă din aparatul de stat burghezo-moşieresc, încît se sinucide la simpla idee că ar putea fi suspectat de furt”. Iată unde ducea, în vremurile de tristă amintire, înţelegerea abuzivă a luptei anti-corupţie! Mariu Chicoş Rostogan avea, printre alte păcate, şi pe acela de a fi fost “ad