Îmi vine în minte un fel de imagine-text: şi Szoby Cseh, iarăşi cădea, iarăşi se ridica, iarăşi semna, România el slujea. Pe toţi îi spunea. Pre când doar binele voia. Uite aici cascadoria! Bravo pseudonomia!!!
Szoby Cseh... un personaj al copilăriei mele, pe cât de entuziastă, pe atât de prostească. Szoby Cseh l-a parazitat de fapt pe Florin Piersic. Mă rog, o fi sărit cu calul printr-un geam şi asta o fi vreo cascadorie grea. (În cazul în care geamul nu este făcut din zahăr ars.) Da’ eu nu-mi aduc aminte de Szoby Cseh din vreun film al lui Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Stere Gulea, Liviu Ciulei sau Mircea Mureşan. În fine, nu ştiu ce m-a apucat cu Szoby Cseh, aşa, un fel de nostalgie, de tristeţe în faţa neputinţei umane. A înşelătoriei. A felului în care oamenii se mint pe ei înşişi şi asta le devine scuză pentru mizeria existenţială pe care la început abia o gustă şi după aia încep să o înfulece pe nedigerate, cu polonicul. Pentru ca în final să ajungă dependenţi de promiscuitate. Absenţa urâtului să le provoace o stare de sevraj. Nu-i vorba de Szoby Cseh. Nu ştiu. Poate că omul ăsta este desăvâşit, plenar, inocent. Se poate, dacă stai să te uiţi mai bine la el şi să-i urmăreşti, din perspectiva asta, câteva evoluţii cinematografice.
Da’ mă gândesc la Băsescu, repet, nu ştiu, am o stare de spirit specială, pe care n-o pot defini foarte bine, o melancolie blegoasă, poate că ar fi expresia cea mai sugestivă. Nu-mi place să scriu despre politică pe pagina asta. Mă inhibă compania. Deci nu o să mă refer la Traian Băsescu decât privindu-l, în primul rând ca om, şi abia după aceea ca politician, şi nici atunci n-o să mă gândesc la politică decât ca la o meserie care te pune faţă-n faţă cu generaţiile viitoare.
*
Şi totuşi Traian Băsescu nu mai are nici o şansă. A ratat îngrozitor ocazia pe care i-a dat-o istoria. Un unşpe metri decisiv, în