La 1 februarie 2011, in cadrul jurnalului de la orele 7.00, crainicul postului national de radio anunta cu pietate – dar ignorant in chestiuni spirituale si teologice – trecerea in nefiinta a mitropolitului Bartolomeu Anania. I se nega, inconstient, trecerea in eternitate tocmai aceluia care, dintre prelatii ortodocsi, s-a ingrijit poate cel mai mult sa ramâna intr-o vesnicie demna de respect. Travaliul extenuant de traducere a Bibliei si publicarea memoriilor sunt doar doua aspecte care imi vin acum in minte.

Despre morti numai de bine! si Despre morti numai adevarul! – sunt cele doua perspective fundamentale aflate in opozitie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori, in ultimii ani cel putin, a decedat un personaj suficient de insemnat si de controversat in acelasi timp. Numai ca – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune intregul „adevar“. Nici perspectiva celor care il preamaresc, nici cea a detractorilor nu poate fi impartasita. Nici documentele cele mai relevante pastrate la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nici cele de la Departamentul Cultelor sau SIE nu ni s-au pastrat ori nu ni s-au aratat. Pâna acum nici istoricii Miscarii Legionare nu au reusit – si din motive ce tin de accesul precar la documente – sa integreze biografia prelatului (foarte tânarul aderent la Fratiile de Cruce) in trecutul Garzii de Fier; sursele de arhiva din timpul lui Carol al II-lea si al lui Antonescu, inclusiv cele de fond penal, au trecut ulterior – in anumite cazuri – si prin fisetele Securitatii si nu au ajuns intotdeauna in arhivele CNSAS sau in alte arhive publice. si nu se poate afirma ca inalt Prea Sfintia Sa a militat intotdeauna cu ardoare pentru transparentizarea accesului la documentele interne ale Bisericii si/sau ale altor institutii (mai putin civile). Iar in momentele in care putea lamuri anumit