Pentru noi, românii, boom-ul din 2005-2008 a venit mult prea târziu, iar criza a venit poate prea repede. România n-a avut şansa de a împinge ciclul economic, în faza lui de avânt, nici măcar până în apropierea nivelului boom-ului atins de ţările dezvoltate. Pentru că deficitelor mari li s-au adăugat, în continuare, probleme determinate de slaba încurajare a competiţiei economice. Drumul nostru către bunăstare nu era deloc legat de un efort durabil de restructurare, de primenire a societăţii, care să ne aducă o bunăstare pe care s-o simtă o parte cât mai mare a populaţiei. Noul tip de boom, obţinut în anii 2005-2008, nu a trecut mai sus de baza bunăstării la care visam. Şi mai departe? Potrivit cărui proiect ne propuseserăm noi să structurăm economia, societatea în general, ocrotirea sănătăţii, învăţământul, justiţia, administraţia? N-am avut un astfel de proiect. Ne-am bazat prea mult, se pare, pe o anumită natură a economiei româneşti, pe un soi de imunitate ce a ajutat-o să supravieţuiască uraganelor produse de măsuri luate adeseori "după ureche", fără nicio respectare a legităţilor raţionalităţii. O altă economie, chiar în ţări cu pieţe normale, ce ar fi fost nevoită să suporte atâta risipă, atâta dispreţ pentru performanţă, atâta lipsă de preocupare pentru eficienţă şi productivitate, fără îndoială că s-ar fi prăbuşit definitiv. Am dovedit astfel că avem ceea ce multe ţări de pe această planetă nu au: o oarecare vitalitate înnăscută.

Criza globală însă, care a cuprins spaţii ample pe planetă, a scos în evidenţă nu doar numeroase carenţe ale globalizării, fără să infirme şi economia globală ca obiectiv de prim ordin în anii 2000. A reliefat şi numeroasele carenţe ale economiei noastre, fără să infirme saltul făcut de România timp de nouă ani unul după altul, din 2000 şi până în vara lui 2008, determinat de tandemul creştere economică-dezinflaţie. Criza