Studiile de specialitate afirmă că educaţia copilului la vârste mici este cea mai eficace pentru asigurarea stării de bine şi a sănătăţii mentale a persoanei. În această perioadă copilul învaţă cum să relaţioneze cu ceilalţi, cum să ia decizii, cum să facă faţă emoţiilor pe care le trăieşte, cum să îşi asume anumite responsabilităţi, cum să respecte regulile dar să îşi păstreze şi autonomia personală, etc. Primii şapte ani de viaţă reprezintă aşadar perioada optimă pentru promovarea sănătăţii speciale şi emoţionale şi prevenirea tulburărilor de sănătate mentală.

Argumente solide în favoarea educaţiei şi intervenţiei timpurii în copilărie sunt furnizate de date ştiinţifice care au demonstrat pană acum că modul în care se dezvoltă creierul este rezultatul genelor şi al experienţelor de învăţare în primii ani de viaţă. Mai mult, experienţele de până la trei ani au un impact decisiv asupra construcţiei creierului (structurilor cerebrale) şi implicit asupra competenţelor ulterioare ca adult. De aceea considerăm utile acele programe de educaţie parentală care reuşesc să asigure un echilibru între dezvoltarea cognitivă, emoţională şi socială a copiilor. Mai mult, aceste programe ar fi de dorit să reuşească optimizarea abilităţilor parentale de disciplinare pozitivă pe care natural, instinctiv, majoritatea părinţilor le au şi le utilizează zi de zi. Părinţii pot deveni astfel un exemplu de urmat în diferite situaţii de viaţă, ştiut fiind faptul că unul din modurile cele mai simple de a învăţa un lucru este învăţarea din observarea socială sau învăţarea prin exemplu.

Un rol important în primii ani de viaţă revine relaţiei de ataşament şi în special ataşamentului securizant cu un adult. Ataşamentul securizant permite copilului să înveţe din propriile experienţe de viaţă şi să îşi dezvolte o serie de abilităţi de a face faţă cu succes acestor experienţe.