Oare există Ţara Sufletelor Neîmplinite? Pentru cei care aleg să plece din lumea asta crezând că ajung într-un loc mai bun? Nu ştiu dacă sunt cu rost aceste rânduri, mai ales că simt că m-au epuizat până la neputinţa gândirii toate titlurile duhnind a rating despre „fata de la metrou”. Dar ceva nu îmi dă pace. Se poate să fie faptul că am fost pentru câtva timp aproape de Ruxy. Două săptămâni la o şcoală de vară, câteva zile când venisem pentru un examen în Bucureşti, însă mă resimt de parcă aş fi fost parte din universul ei zi de zi. Poate pentru că aducea a oamenii frumoşi din jurul meu, cu mintea plină de energie de la care am avut şi continuu să am ce învăţa, despre care îmi plăcea să spun că nu sunt ameninţaţi de o posibiă amnezie a zâmbetului indiferent de greutăţile la care sunt supuşi şi că reuşesc să-şi facă zile de poveste şi de povestit. Evident că nu mă pot opri din croit „de ce-uri” şi mă reîntorc la dimineţile în care povesteam la o ceaşcă de ceai prelungit îndulcit cu o muzică foarte bună, căutând sensul gestului ei, dar degeaba. Atunci întreb în jur. Şi aflu că mulţi pe care îi credeam fericiţi purtători ai mulţumirii de sine s-au gândit de nenumărate ori să-şi ia viaţa. Cum aşa? Pentru că simt că nu găsesc înţelegere, spun ei. Că rătăcesc în labirintul de explicaţii şi justificări a ceea ce sunt şi devin, intrând astfel într-o stare de nelinişte profundă, vecină cu nebunia de moment. Curaj sau slăbiciune? Nu pot să aleg, aşa că cer amânare. Ar fi ca şi cum m-aş pune să-i judec pe cei fără drept de apel, iar astfel de analize îmi provoacă repulsie. Ceea ce mi-ar plăcea, totuşi, e să reuşesc să adun într-o zi atâtea vorbe bune cât să-i facă pe cei cu gânduri tulburate de dezamăgiri şi de ideea sinuciderii să se răzgândească. Să creadă cu toată fiinţa că dincolo de suferinţe şi momente nepotrivite există bucuria de a ferici şi a se lăsa feri