În popor, luna lui Făurar este tare şovăielnică. Dacă noaptea îngheaţă de parcă ar fi miezul Bobotezei, ziua este frumoasă şi paşnică, îmbiindu-i pe oameni să mai iasă prin gospodărie şi să se pregătească de muncile câmpului. „Căci ştiut este că în februarie noaptea îngheaţă şi ziua se dezgheaţă, şi aşa treptat merge de la îngheţul cel mare din decembrie şi ianuarie la căldura lui marta şi aprilie.” (P. Ispirescu – „Obiceiuri şi datini la sărbători, după lunile anului, din ianuarie până în decembrie, în mahalaua Tirchileştilor, din Bucureşti şi din alte părţi”)

Treburi pe câmp

Mai întâi se pregăteşte sămânţa, stropind-o cu agheasmă ca să fie cu rod. În unele părţi se mai adaugă în sacul cu seminţe firmituri din bucatele de Paşte, puţină pască sau coji de ouă înroşite. O învăţătură din popor spune că „până ce nu sameni singur, altora să nu dai sămânţă, că merge la acela norocul şi singur nu ai parte.” (Elena Niculiţă Voronca – „Datinele şi credinţele poporului român”).

O poveste populară istoriseşte că pe vremea când Dumnezeu încă mai ubla pe pământ, acesta le-a dat oamenilor primele seminţe şi vite, dar oamenii neîncrezători s-au ferit să le folosească, convinşi fiind că vitele îi vor mânca, iar seminţele îi vor îmbolnăvi. Atunci, Dumnezeu a luat plugul cu boi şi a mers pe câmp unde a semănat, culegând apoi primele bucate. Se spune că de atunci au început oamenii să lucreze pământul ca astăzi. Mai mult, tot o poveste populară spune că la fiecare semănat se deschid din pământ gurile răposaţilor, care-şi primesc astfel ofrandele.

În luna februarie, dacă vremea este potrivită, se poate merge pe câmp pentru primul arat. Indiferent de timp însă, se pot pregăti pomii din livezi, curăţându-i de omizi sau de crengi uscate. De asemenea, se taie mlădiţe ce vor fi puse în pământ umed sau în nisip până când vor putea fi folosite. „Curăţeşte altoi