Într-o firmuţă cu doi oameni, unul va fi şef, iar celălalt va fi adjunct. Într-o redacţie de ziar, radio, televiziune, şapte vor fi şefi, iar reporteri de teren vor fi, de regulă, ultimii veniţi. Puţini şi hărtăniţi. Între două persoane care strîng gunoiul pe stradă, una va şti mult mai bine cum se dă cu tîrnul şi o va spune răspicat. Într-o discuţie oarecare, unul va fi cel care ţine cheia adevărului şi va avea pretenţii de moderator.
Pare a fi atît de îndrăgită treaba asta cu şefii că, dacă nu îi ai, ţi-i faci. Sau te faci. Din categoria celor care-şi fac şefi vor fi, musai, chelnerii bătrîiori din restaurantele ratate. Alea tradiţional româneşti cu şiraguri de cepe pe pereţi, ştergare făcute fundiţă cu o farfurioară de Horezu la mijloc, piei de oaie dubios-uscate şi mese de lemn cu inimioare traforate. Un asemenea chelner-tataie va vorbi cu aproape toată clientela masculină spunîndu-i invariabil „şefu’“. (Femeile – oricît de coapte – sînt toate „domniţe“.) „Şefu’, da’ o ciorbiţă d-aia bună, acră, nu serviţi?“ Privirile se vor opri mieroase în fruntea celui întrebat. Nu în ochi, în frunte. Unii vor fi impresionaţi doar de persoane ceva mai mature care emană oarecare siguranţă. Lor li se va recomanda o mîncare aşezată, consistentă, picantă. O ciorbă de burtă „făcută azi“. „Cu smîntînică şi ardei.“ Ăla e şefu’ şi ştim cum să ne purtăm cu el. Imberbilor aiurea rătăciţi prin asemenea locantale nu li se recomandă nimic. Ăştia n-au stofă de şef. Şi trag de o bere patru ore.
Alţii care-şi fac şefi sînt prietenii mei, taximetriştii. Toate dispecerele vor fi „şefa“, cu varianta ludică „şefica“. Tot de la ei am înţeles că e bine să ai relaţii bune cu „fetele“ căci altminteri se fac că n-aud cînd bipăi să iei o comandă. Atitudinea fals subordonată se va transfera deseori şi asupra clientului. Asta pînă nu le spui că vrei să ajungi într-un loc care face sub 10