Am devenit intoleranţi, am devenit obtuzi, privim în alb-negru, generalizăm, uniformizăm, gândim în şabloane.
Aflat în Polonia la începutul anilor '80, un tânăr jurnalist venit din Occidentul capitalist se îndrăgostea de traducătoarea lui, o fată de prin partea locului. În lagărul socialist ştiam cu toţii că microfoanele sunt acoperite de zgomotul apei care curge.
Sub duş, fata i-a mărturisit că era obligată să dea rapoarte săptămânale despre el. Au hotărât că cel mai sănătos ar fi să le scrie împreună.
În dosarul de Securitate al tatălui meu, Dumnezeu să îl ierte, am descoperit câţiva prieteni apropiaţi, foşti deţinuţi politici sau opozanţi, siliţi şi ei să scrie despre alţii. După mai bine de 40 de ani, am înţeles zâmbetul tatei când, după ce petrecea câte o după-amiază cu vreunul dintre ei, îi spunea mamei: „eh, dragă, am scris şi noi o notă despre mine".
Astăzi, prietenul meu, jurnalistul de atunci, e preşedintele unei foarte importante corporaţii internaţionale. Înţelege bine cum era să trăieşti în lumi paralele.
Generaţia tatei s-a stins de mult. Dacă ar mai fi, acei oameni ar fi tăvăliţi prin presă, ca nişte informatori infami, de neiertat. N-ar conta că supravieţuiau onest, n-ar conta calităţile şi realizările lor. Teroriştii sistemului îşi trăiesc pensia liniştiţi.
Şi eu sunt oripilat de geometriile aride ale monstruozităţilor construite, „gândite de arhitecţi bişniţari, primari bişniţari şi bişniţari pur şi simplu", cum spune Andrei Pleşu în editorialul său „Jos Bucureştiul!". Nu pot fi însă în totalitate de acord cu el. Nu am nici în clin, nici în mânecă cu primarul, dar nu pot să nu amintesc că, spre cinstea lui, acesta nu face decât să reia o idee a singurului plan urbanistic general demn de această titulatură, gândit de marele arhitect Horia Creangă în 1935. Fără o a doua axă nord-sud, circulaţia oraşului se blochează
