Uimitor! După 21 de ani, cineva şi-a luat curajul să răspundă „Apelului către lichele“ lansat de Gabriel Liiceanu. Nu ştiu de ce mesajul a ajuns la mine, dar mi se pare normal să-l fac public.
„Stimate domn, Îmi pare rău. N-am putut să fac ceea ce mi-aţi sugerat dvs. Şi dacă aş fi putut, şi dacă aş fi vrut, nu mă lăsau ceilalţi. Doar nu credeţi că sunt de capul meu.
Cum să las o «respiraţie mai lungă între ultimul omagiu» către Ceauşescu şi adeziunea la idealurile Revoluţiei, când un mare om şi-a continuat omagiile şi după 1989, drept care a fost plâns recent de întregul popor? Popor care îl regretă pe Ceauşescu şi susţine că n-a suferit pe vremea lui. Şi căruia nici acum nu-i e clar care au fost idealurile alea ale Revoluţiei.
Cum era «să nu mai strâng bărbăteşte mâna colegilor», să mă uit sfios şi să par stingher!? Păi, ratam toate alegerile, toate numirile pe funcţii, toate privatizările, toate tunurile! Le luau ei pe toate, că eu n-am avut colegi academicieni, precum coana Leana, ci oameni care ştiu ce vor.
Să nu mai apar la televiziune!? Şi, mă rog, cine să apară în locul meu? Şi-aşa-s prea mulţi d-ăia care n-au fost în stare să ajungă măcar directori înainte de Revoluţie, iar după - tot nişte amărăşteni. Ce să-i înveţe ăştia pe oameni?
Un îndemn al dvs. l-am urmat totuşi: am căutat un părinte care şi-a pierdut copilul în Revoluţie. Mă rog, nu i-am cerut iertare, cum spuneaţi dvs., în schimb l-am ajutat cu bani. Dumnezeu vede. Cât despre «aprindeţi o lumânare», ehei!, s-ar asigura independenţa energetică a României cu câte am aprins.
«Dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi». Vedeţi dvs., aici e problema principală. Pentru că eu nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt şi nu am nevoie nici să-mi fiţi recunoscători, nici să mă iubiţi. Doar să fiu tare. Şi,
