• Robert Şerban, Moartea parafină, Editura Cartea Românească, 2010.
• Bogdan O. Popescu, Aerobiciclete, ilustraţii de Mihai Zgondoiu, Editura Brumar, 2010.
Site-ul editurii spune că nici o Moarte parafină nu mai e disponibilă. Oricît de mic ar fi fost tirajul iniţial, epuizarea exemplarelor unui volum de poezie, la trei luni de la lansare, tot o performanţă rămîne. Această fericită situaţie este explicabilă, poate, şi datorită succesului cărţii precedente, Cinema la mine-acasă (2006), volum super-recenzat, premiat şi, mai mult ca sigur, şi bine vîndut, dar, mai ales, faptului că versurile lui Robert Şerban captează şi oferă, în cele mai simple, mai scurte şi mai clare formulări, acele tensiuni necesare şi emoţii benefice la care aspiră orice cititor de poezie.
Simplitatea eficace, maximum de efect şi de sens cu minimum de mijloace, poemul „ascuţit“ pînă la cuvintele esenţiale este, de altfel, idealul poetului formulat în chiar primul text al cărţii: „scot din poem / versuri întregi / şi / cuvinte / unul / după / altul / îl pregătesc / îi fac / vîrf.“ („Pregătirea“)
Fără versuri lungite, fără cuvinte inutile, fără tropi şi emfaze lirice, poezia lui Robert Şerban se conturează, aparent, din nimic şi spune multe cu aerul, uneori, al lipsei oricărei intenţii. E nevoie de inteligenţă şi de o mare capacitate de reducere la firesc, de intuiţie a decupării din biografie şi din cotidian a acelor gesturi, detalii, momente care pot deveni sugestii, aluzii sau aproximări ale, în fond, metafizicului vieţii şi morţii. Printre secvenţe de amintiri, senzaţii, flashback-uri şi evocări din trecut şi scene, replici şi gînduri din viaţa de zi cu zi – fiecare poem este, de fapt, o naraţiune eliptică –, poezia este deopotrivă un gest recuperator şi un fel de reacţie la diverse stări, unele vagi, altele liminale (nedumerire, teamă, deznădeje, înduioşare), dar
