„Cînd am venit aici, acum opt ani, ştiam să spun doar «Ciao!» şi «Buon giorno!». Am venit la o prietenă care muncea deja în Milano, ca menajeră. Se ducea acasă la oameni, făcea curat şi ce mai era nevoie, şi cîştiga ceva bani. Muncea fără contract, fără nimic – asta funcţionează prin cunoştinţe, aflam una de la alta cînd apărea cîte o adresă nouă. Aşa am început şi eu să lucrez, în locul ei, cînd avea alte obligaţii. Cum habar n-aveam de limbă, mergeam cu metroul sau autobuzul, arătam adresa scrisă pe o bucată de hîrtie şi oamenii îmi spuneau unde să cobor. Stăteam patru femei în aceeaşi cameră. Mîncam, de obicei, iaurt cu biscuiţi, că de altceva nu aveam bani.

Acum am vreo zece case unde mă duc să fac curat. Am ocupate cam toate zilele săptămînii, în afară de joi după-amiază, dar vreau să găsesc de făcut curăţenie şi atunci. O parte din bani îi trimit părinţilor. Sînt pensionari de CAP, vai de capul lor. De întors în ţară, nici nu mă gîndesc. Şi aici e viaţa grea şi oamenii îşi pierd locurile de muncă pe capete, dar în ţară e dezastru. Plus că, dacă o să am copii, vreau să facă şcoala aici.“

Elena îşi permite acum să stea cu chirie într-o garsonieră, împreună cu o prietenă, la Milano. Deşi în oraş sînt mii de români, spune că mai degrabă îi evită. „Românii vor tot timpul să-ţi tragă ţeapă. N-am văzut oameni mai invidioşi şi mai răi. De-aia ne privesc şi ăştia aşa cum ne privesc.“ În sfîrşit, aceeaşi litanie a urii de sine pe care o auzi zilnic şi în România. Semn că nu e suficient să schimbi locul – oriunde te-ai duce, porţi ţara cu tine. Cu tot cu resentimentele şi neîmplinirile ei.

Coşmarul întoarcerii acasă

Inventivitatea românilor pentru a supravieţui şi a cîştiga ceva bani în Italia atinge proporţii incredibile. Cu o asemenea voinţă, ar putea foarte bine să construiască o ţară de la zero. Învaţă să trăiască cîte opt într-o cameră. Î