Ştiţi bine că tristeţea – ca şi bucuria, resemnarea, extazul – cunoaşte, slavă Domnului, destule grade de comparaţie. Există o tristeţe bogată, a sufletului preaplin, cum se scrie într-un psalm arghezian: tristeţea adîncă, metafizică. Există umori negre, devastatoare, întristări suave, dar şi tristeţi agresive, agasante, isterice. Tristeţi pufoase ca pleoapele de bufniţă ori, dimpotrivă, nevropate şi năprasnic răzbunătoare. Avem melancolii copleşitoare ori siropoase, prăbuşiri cvasiletale, dar şi încercănări hachiţoase, ori furii biliare urmate de riduri ale neputinţei, tot aşa cum există satisfacţie tîmpă şi hohot eliberator, stoicism eroic şi scepticism de doi bani, exultări nemernice, pesimism acneic şi frenezii drăceşti drapate angelic.
Vă veţi întreba ce mi se întîmplă (cu aşa o introducere).
Vă răspund. M-a tot încercat în ultima vreme un – cum să-i spun? – un soi de amar optzecist. Un gust de zădărnicie literar-umană, duios amestecată cu nostalgia studenţiei şi-a tinereţii ca insurgenţă inutilă, dar nu mai puţin fermecătoare. M-a cuprins ca un lamento interior la Tîrgul „Gaudeamus“ din toamna lui 2010, cînd Editura Humanitas a avut excelenta idee să retipărească după aproape trei decenii legendarul volum Aer cu diamante, adevărat manifest al optzecismului lunedist, cu „cei patru Beatles“ ai momentului bucureştean 1981: Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, prefaţaţi de un Brian Epstein sui generis pe nume Nicolae Manolescu.
Criticul şaizecist dotat (între multe altele) cu geniul sincronizării, venit la fix la întîlnirea cu noile energii rebele, îi rezuma perfect pe fiecare. „Coşovei e un sudic, friabil sufleteşte, instabil, influenţabil, sub înfăţişarea unui nordic blond şi cu ochii verzi, seducător şi diplomatic.“ Florin Iaru, „ingenuitate calculată“, „în ciuda unei aparente stabilităţi interioare, este un mare
