Luna trecută, prietenul meu Doug a fost cam supărat. Ziua de leafă i-a picat chiar cînd a fost plecat pe teren. Fără să-şi dea seama, secretara i-a trîntit „check-ul“ cu chenzina pe birou, fără să-l bage într-un plic şi fără măcar să-l pună aşa, mai ferit. A doua zi, sosind la serviciu şi văzîndu-l cum stătea pe masă, Doug s-a uitat mirat în jur la colegii cu care împărţea biroul. Toţi se uitau liniştiţi la ecranele lor. Avuseseră timp berechet să studieze micul dreptunghi de hîrtie. Avea sentimentul că se produsese o nenorocire: toţi colegii ştiau exact cu cît era plătit.
Secretul salariilor este o realitate numai în firmele private. Ele sînt confidenţiale, din mai multe motive, dar unul dintre ele este negocierea salariului. Dacă la interviu obţii un salariu mai mare, eşti imediat atenţionat că trebuie păstrată discreţia. Adică e în interesul tău să nu spui colegilor cu cît eşti plătit(ă), ca nu cumva să aibă motiv să ceară şi ei mai mult. Mai ales dacă productivitatea ta, în comparaţie cu a lor, lasă de dorit uneori. Ascultîndu-l pe Doug cum se lamenta despre salariul lui devenit informaţie publică mi-a venit în minte expresia de la economie politică din liceu cu „exploatarea omului de către om“. Din cauza acestei informaţii, colegii de birou ai lui Doug nu mai puteau fi exploataţi cum se cuvine.
Prietenul meu a fost de-a dreptul şocat de lipsa de discreţie a secretarei. Săptămîna ce-a urmat a plecat în vacanţă în Canada. Ieri s-a întors iar la muncă. L-am întrebat amical dacă a reuşit să treacă peste „şocul“ cu chenzina. A rîs şi mi-a mărturisit că nu prea. Avusese o vacanţă frumoasă, dar nu acest lucru a ţinut să mi-l povestească mai întîi, ci cu totul altceva: la aeroport, cînd a păşit dincolo de poarta de plecare, a fost trecut pe alt interval, de către personalul de securitate (TSA), şi supus unei percheziţii corporale. „M-au pipăit între pic