Articolul dlui Cuţitaru, „Viitorul universitar“ (Dilema veche nr. 361, ianuarie 2011), mă determină să formulez cîteva dileme legate de modul cum interdisciplinaritatea poate deveni un principiu activ în programele universitare. De multe ori, pretenţia de interdisciplinaritate a unor cursuri nu e altceva decît pretenţie, în vreme ce deschiderea interdisciplinară a altora – din simplul fapt că e „veche“ de cîteva decenii (de ex., istoria literară care întîlneşte istoria sistemelor politice) – trece drept o banalitate de bun-simţ.
Ca să încep şi eu prin a cita o autoritate (americană), Being interdisciplinary is so very hard to do („A fi interdisciplinar e foarte greu“), din principiu. O demonstra, în 1989 deja, Stanley Fish, un critic mai feroce decît Lodge al mecanicului placat pe viu în viaţa universitară – eseul cu acest titlu a fost reluat de autor în volumul „scandalos“ din 1994, There’s No Such Thing as Free Speech (and it’s a good thing, too). Romanul lui Lodge se împărtăşea, cred, din aceeaşi ironie fină, atunci cînd personajul invocat de dl Cuţitaru reflecta la imposibilitatea echivalării volumului de muncă pentru discipline academice foarte diferite („fizica nucleară cu analiza telenovelelor“ etc.), adică – a existenţei unui sistem echitabil de credite transferabile. Între timp, creditele au fost introduse, în întreaga Europă, în universităţi, nimeni nu e mulţumit de ele şi echivalările între discipline din domenii diferite sînt adesea halucinante. Ştiu universităţi unde un credit înseamnă fix 100 de pagini de bibliografie, ceea ce înseamnă, de pildă, că nu se poate studia romanul lui Proust într-un curs de 7 credite (are mai mult de 700 de pagini!), iar cum un curs de licenţă are 7 credite, Proust nu mai e studiat la Franceză. Ceea ce „au rezolvat“ creditele este posibilitatea de a echivala un curs de fizică a particulelor cu un curs de istoria m
