La prima întîlnire pe care am avut-o cu foştii colegi, după 10 ani de la terminarea facultăţii, am avut parte de senzaţii ciudate. Cei ce fuseseră tineri, subţirei, idealişti şi rebeli aveau deja fire albe, burţi, „pernuţe“, chelii şi aere de îmburghezire. Pe unii nici nu i-am mai recunoscut. Mi s-a părut un semn bun că totuşi mă recunoşteau ei pe mine. Unii care nu se remarcaseră mai deloc în studenţie evoluaseră neaşteptat: aveau deja afaceri sau deveniseră directori, lucraseră prin străinătate şi păreau mult mai stăpîni pe ei, decît la începuturile tinereţii. Alţii, care în facultate fuseseră vedete, erau acum decăzuţi: cu haine ponosite, cu figuri obosite sau deja mult mai puţin siguri de ei. Dacă am fi stat mai mult împreună, probabil că s-ar fi format alte ierarhii şi alte grupuri decît cele din facultate. Prea puţini erau cei neschimbaţi. Nu mai spun că a plouat cu gafe şi confuzii. De pildă, un tip, care s-a îmbătat din primele minute şi de care nu-mi mai aduceam aminte absolut deloc, mi-a făcut bucuria să mă confunde cu un alt coleg care... murise.
M-am gîndit că la cea de-a doua întîlnire, după 20 de ani, lucrurile ar putea arăta şi mai deprimant. Îmi spuneam că e mai bine să nici nu particip. Şi chiar dacă aş fi vrut, n-aş fi avut cum să iau parte la întîlnire, pentru că această a doua agapă (pînă nu de mult un termen foarte folosit pentru asemenea reuniuni) s-a organizat în Canada, unde deja numărul foştilor colegi părea să fie mai mare decît al celor rămaşi în ţară. Am primit însă nişte poze de la acea petrecere. „Cine e bătrînelul ăsta cu părul alb? Să nu-mi spui că e cutare?“ „Ba, da.“ „Aoleu! Dar doamna asta în vîrstă, a cui mamă este?“ „Nu e mama nimănui, e nevasta lui cutare, pe care-l ştii, chiar dacă era în grupa cealaltă. Aţi fost împreună în Parîng.“ „Doamne! Uite, pe grasul ăsta îl mai ştiu, are exact acelaşi zîmbet, chiar dacă şi-a
