Nu ştiu dacă Eugène Ionesco îi citise toate cărţile lui Lucian Raicu atunci cînd – la apariţia traducerii franceze a cărţii lui Raicu despre Gogol – scria: „Om de o erudiţie şi de o fineţe literară remarcabile, specialist în literatură română, dar şi în literatură universală – lucrările sale despre Gogol şi Tolstoi o dovedesc –, Lucian Raicu s-a impus drept unul dintre principalii critici, dacă nu cumva cel dintîi, al generaţiei sale. Iar aceasta cu preţul unei rezistenţe constante faţă de intervenţiile cenzurii, aşa încît apariţia fiecăreia dintre cărţile sale poate fi considerată drept o victorie a spiritului asupra limbii de lemn, a arbitrariului şi conformismului oficial“.
Se cunoşteau, desigur; se cunoscuseră (deşi nu prea vorbiseră) la Paris, în 1983, Raicu descrisese apoi (în Fragmente de timp, cred) întîlnirea („Vii din infern?“, îl întrebase, retoric, Ionesco) şi despărţirea („Şi-acum te întorci în infern.“). Se revăzuseră în 1987, cînd Lucian Raicu, împreună cu Sonia Larian, rămăseseră la Paris. Nu ştiu însă – şi istoria literară, scrisă sau orală, nu mă prea ajută în această privinţă – cît de apropiaţi erau cei doi în 1992, cînd Ionesco scrie aceste rînduri superlative despre Avec Gogol, iar Raicu publică penultima sa carte antumă, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, în româneşte, la Editura Litera. Aş zice, mai degrabă, că se respectau de la distanţă, îşi lăsau reciproc acel interval obligatoriu pentru citirea liberă a celuilalt. Şi asta în pofida (sau, tocmai, datorită) unei recunoaşteri reciproce fără echivoc. E lucrul pe care îl înţelegi de la primele pagini ale acestui jurnal.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăScriind despre Ionesco în, probabil, cel mai greu moment al vieţii sale – după ruptura inevitabilă de tot ceea ce însemnase viaţa sa de pînă atunci: ţara natală, prieteni,
