- Editorial - nr. 714 / 3 Februarie, 2011 Retardati ar fi trebuit sa fie, in opinia contestatarilor originii noastre, stramosii romanilor de azi, care, desi la sud de Dunare, dupa cum spun ei, si la o aruncatura de bat, le-a cazut foarte tarziu fisa (abia dupa o mie de ani si numai dupa ce au venit ungurii de la mii de km distanta si s-au instalat confortabil pe meleagurile noastre) ca, de fapt, spatiul carpato-danubiano-pontic si, in special, cel transilvan erau libere de atata vreme, de la retragerea aureliana din 275 e.n. Motiv pentru care, abia la sfarsit de secol XIII si inceput de secol XIV, s-ar fi trezit si ei sa traverseze, in taina (oare cum?), batranul Danubius, tulburand astfel, pentru o alta mie de ani, linistea primilor veniti, care nu puteau fi altii decat ungurii. Cam in aceasta maniera, de profund romantism pentru ei si de dispret pentru noi, sunt educati inca din pruncie maghiarii, pentru a li se insufla acea minciuna gogonata cu care traiesc apoi toata viata si in spiritul careia cred, gandesc si actioneaza ori de cate ori este vorba de istora pamantului natal, in ciuda oricaror evidente. Daca stramosii nostri au fost atat de natangi sa nu vada vidul de peste Dunare, iar stramosii ungurilor atat de luminati si prevazatori, de ce nu s-au stabilit ei de atunci, din 896, de cand ar fi calcat pentru prima data pamantul transilvan, daca tot era liber? De ce au preferat sa se aseze intr-o zona destul de neprimitoare, cum era cea dintre Dunare si Tisa? Nu cumva ei n-au avut cunostinta, de la bun inceput, de acest colt de rai, care este Transilvania, pentru ca in drumul spre apus au traversat prin alta parte? Iar daca au trecut totusi pe aici, ce i-a determinat sa renunte la descalecat, daca nu in prima, in a doua zi? Nu cumva spatiul in cauza era ocupat de catre altii, care, intamplator, puteau fi chiar romanii ramasi de dupa retragerea romanilor si car