O carte care ar trata secretomania din perioada comunistă ar fi ciuntită fără un capitol consistent dedicat hărţilor. Iar geologii care au lucrat în acei ani au multe de povestit pe tema asta. Hărţile topografice – bază pentru orice geolog de teren sau prospector – erau ţinute la straşnic secret. În primele decenii de comunism, geologii de teren – ajunşi în zona de lucru – îşi primeau hărţile de lucru de la miliţia locală, aceste hărţi fiind aduse aici cu transporturi speciale. La fel, la finele campaniilor, hărţile trebuiau predate la miliţia locală – de unde aveau din nou parte de transport privilegiat. Iar toate aceste contacte cu autorităţile întru păstrarea secretului nu erau lipsite de aventuri. Un profesor îmi povestea cum, la finele anilor ’50, în drumurile sale pe văi cu ciocanul, busola şi, evident, harta pe care trebuia să noteze diversele descoperiri, s-a simţit de mai multe ori urmărit, mai mult sau mai puţin discret. La un moment dat – povestea profesorul – atunci cînd, oprit într-o poieniţă, încerca să traseze pe hartă punctele de observaţie, dintr-un tufiş sări nervos plutonierul major local, care îl apostrofă zdravăn cum că batjocoreşte şi întină „harta poporului“. Cu greu şi după ceva vreme l-au convins (cel puţin aparent) superiorii pe apărătorul bunurilor obşteşti că asta era de fapt datoria geologului – tot întru binele poporului. În ultimele două decenii de comunism, hărţile topografice au putut fi transportate spre şi dinspre locurile de studiu, de către geologi. Altceva nimic. Un coleg îmi povestea cum, în anii ’80, trebuia să arate unor geologi occidentali diferite locuri şi puncte de interes profesional din Delta Dunării. Evident, hărţile topografice continuau să fie la mare secret, iar teama de repercusiuni era de asemenea foarte mare. După un tur de Deltă marcat de cîteva momente dificile datorate lipsei hărţilor – pe care ochii străi