- cu (oarecare) furie -

Florin se uită uimit la pachetul voluminos din faţa lui. Vine de la o primărie dintr-o comună de prin văile munţilor din preajmă. Florin e jurnalist şi, cu ceva timp în urmă, a cerut primăriei cu pricina informaţii privind cadastrul forestier al zonei (încă) împădurite din vecinătate. Deschide pachetul şi nu mică îi e mirarea cînd găseşte un top de hîrtie albă-albă, aşa cum fusese el cumpărat din librărie. Peste hîrtia mută, o adresă din partea primăriei: „Găsiţi alăturat o parte din răspunsul la cererea dumneavoastră de informaţii depusă în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public“. Să fie parabolă? Prea-i subtilă. Să fie snoavă? Prea-i înflorită. Dar e realitatea unei ţări europene numită România, la anul 2010, la aproape zece ani de la adoptarea legii cu pricina. Şi, ca şi Florin, nu te poţi împiedica să te întrebi ce poate fi în mintea colectivă a unei autorităţi publice care găseşte resurse de timp şi financiare să-şi rîdă de contribuabil.

Legea accesului la informaţii a fost o breşă majoră în cultura secretomaniei care a guvernat România zeci de ani. Ea a impus transparenţa ca principiu, ca normă în relaţiile autorităţilor publice cu cetăţeanul. Ba nu, nu cu „cetăţeanul“, ci cu – aşa cum sună textul legii – „orice persoană“. Este probabil una din cele mai profunde schimbări de paradigmă din gîndirea politică şi administrativă a României. Pentru prima dată, autorităţile sînt ţinute să se pună „în slujba“ – la propriu – oricui le cere: pentru prima oară, serviciile publice devin ceea ce le spune numele – servicii, facilităţi, utilităţi pentru nişte entităţi cu voinţă şi discernămînt propriu – „persoanele“.

Un soi de avînt reformator (moderat, dar reformator) a urmat adoptării legii şi a fost dublat de o muncă susţinută şi de aparatul guvernamental, şi de neguvernamentalele organizaţi