Trăim o perioadă de viaţă când noi suntem foarte nemulţumiţi de ea; nu ştiu ce părere are viaţa despre comportamentul nostru. O perioadă săracă în iluzii şi fericire.
Toţi numim această perioadă: CRIZA! Şi putem să-l cităm aici pe Einstein: criza atrage după sine progresul. Deci... Criză! Dar viaţa noastră se poate schimba cu fiece suflare. Mie mi s-a întâmplat asta. Pentru că sunt un lacom spectator de teatru, acolo, în sala întunecoasă mi se schimbă stările, acolo mi se reface simţirea, acolo recâştig culorile.
Am văzut în această stagiune patru spectacole a patru regizori. Ei se numesc Radu Afrim, Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Yuriy Kordonskiy. Mi-au dat un preaplin sufletesc. Spectacolele sunt: „O noapte furtunoasă” de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, „Avalanşa” de Tuncer Cucenoglu de la Teatrul Naţional din Bucureşti, „Ivanov” de A.P. Cehov de la Teatrul „Bulandra” şi „Îngropaţi-mă pe după plintă”, dramatizare după romanul lui Pavel Sanaev de la Teatrul „Bulandra”.
Spectacolul Caragiale – Dabija de la Iaşi este un spectacol care diagnostichează bolile noastre seculare ce au devenit atroce azi. Când diagnosticul e bun, boala e pe jumătate rezolvată. Nu e plăcut de văzut, oglinda e foarte dură, dar a fost un spectacol necesar şi trebuie să-i mulţumesc lui Alexandru Dabija că a riscat atât de mult spre a ne arăta cum stăm, cum suntem. Îl numesc pe Alexandru Dabija regizorul meu preferat.
Cel de-al doilea spectacol este „Avalanşa”, se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi este pus în scenă de Radu Afrim, regizorul meu preferat, dar preferat rău de tot. Mi-a plăcut spectacolul. După ce l-am văzut, am alergat pe stradă murmurând: „Sălbăticiune, îmi faci inima să cânte”.
Tuncer Cucenoglu vorbeşte despre o avalanşă din munţii Anatoliei şi, cum regizorul Radu Afrim este copilul metaforei, avalanşa devine
