Acum cîţiva ani, am fost plecat din ţară pentru mai mult timp. În prima lună de stat în străinătate, eram încă interesat de ce se întîmplă în România şi citeam zilnic ziarele pe Internet sau urmăream streaming-ul emisiunilor de ştiri. Apoi, am reuşit să mă distanţez cu adevărat. Privite de departe, toate lucrurile care inflamează presa de la Bucureşti şi nasc dezbateri peste dezbateri capătă exact dimensiunea lor reală. Adică sînt minuscule şi derizorii. A urmat un an întreg în care nu m-au mai interesat furtunile din paharul cu apă dîmboviţean. Ţin minte că, în momentul în care am plecat în străinătate, era mare tevatură pe la noi că Băsescu îi zicea nu ştiu ce lui Tăriceanu (pe vremea aceea premier), iar Tăriceanu îi răspundea, la rîndul lui, nu ştiu ce. Din amploarea pe care-o dădeau televiziunile şi presa în general acestor zgîndăriri reciproce, ai fi zis că fiecare declaraţie avea ceva epocal, de început şi de sfîrşit de lume. Ei bine, cînd m-am reîntors în România, după ce luasem un an pauză de ea, ce credeţi că am găsit? Desigur, comentarii nesfîrşite pe marginea recentelor împunsături ale lui Băsescu împotriva lui Tăriceanu şi alte comentarii nesfîrşite pe marginea răspunsurilor acestuia din urmă. Prin urmare, am pierdut ceva?

Cu timpul, trăind aici, am intrat iarăşi în hora marilor ştiri despre evenimentele mărunte de la noi din sat. Mă surprind, din cînd în cînd, cum mă uit şi eu la discuţiile despre cum a înjurat-o ţaţa Floarea peste gard pe ţaţa Vica, la analizele analiştilor despre cît de grav e că Vasile s-a luat de mîndra lui Gheorghiţă, la discoteca de la căminul cultural, sau la seminariile televizate iscate de faptul că purceaua lui Ion a intrat în porumbul lui Costel. Apoi mă trezesc din iureşul ăsta mediatic şi mă întreb: de ce trebuie să-mi încarc eu viaţa cu tot ce i-a zis de dulce ţaţa Floarea vecinei sau cu aventurile purcelei lui I