Subcultura: un preludiu muzical
Am început să ascult rock în clasa a IV-a, după ce am primit de ziua mea o compilaţie best of heavy-metal. Ştiam foarte bine că toţi rockerii sînt nişte satanişti dubioşi, dar, după cîteva săptămîni, n-am mai rezistat şi i-am dat play obiectului care îmi ameninţa sufletul cu pieirea. După ce am ascultat Living on the Edge de la Aerosmith, toţi sfinţii nu m-au mai putut convinge că ceva care suna atît de bine putea să fie produsul satanei.
Povestioara asta trebuie să legitimeze: sînt rocker bătrîn şi nimic din ceea ce ţine de rock nu îmi este străin. Există şi alţii care ascultă muzici dubioase pe care nu le înţeleg. Nu sufăr punkiştii, hip-hoperii sînt fake, de manele nici nu vreau să vorbesc. Nu îi cunosc pe toţi, dar pot să-i recunosc cînd îi văd pe stradă. Sînt prezenţi în mintea mea ca nişte categorii bine definite şi mă aştept ca toţi oamenii ăştia să se cunoască între ei, să aibă complicităţi şi coduri ascunse care mie îmi sînt străine şi de care încerc să mă diferenţiez.
Acesta este frame of mind-ul cu care am început terenul pentru secţiunea de subculturi a „Cartografierii Sociale a Bucureştiului“, o cercetare derulată de SNSPA în 2010, care a încercat să surprindă aspecte semnificative ale mediului urban bucureştean: de la bucătărie etnică la viaţă de noapte, devianţă şi anomie.
Subculturile apar ca urmare a interacţiunilor unor actori cu probleme de adaptare similare, pentru care nu există o soluţie comună. Într-un mod similar, Dick Hebdige înţelege subcultura ca un grup de actori cu norme şi valori comune apărute ca o reacţie de rezistenţă simbolică la factori structurali şi exprimată indirect prin stil (haine, postură, argou), înţeles într-o relaţie de omologie directă cu semnificaţiile contestate şi cu sensurile revendicate de către membrii subculturii. Subcultura are o funcţie de protest, de c
