• Le Figaro (24 ianuarie 2011)
Articolul semnat de Anthony Palou pleacă de la ideea că, în Franţa, cultura se hrăneşte din celebrarea trecutului, iar uneori lucrurile „vechi“ sînt în exces. Întrebarea „De ce atîta nostalgie?“ – aşa cum îşi intitulează jurnalistul articolul – e nu doar legitimă, dar şi cu bătaie lungă. „Avansăm în recul. Viaţa e un moonwalk, iar noi o privim în oglinda retrovizoare. Secolul XXI regretă deja vechiul secol XX. Ciudată nostalgie, curioasă epocă aceasta cînd maladia Alzheimer s-a instalat în mod viclean în familiile noastre. De frică să nu ne pierdem memoria, ne ghemuim, ne refugiem în trecut, această vizuină, pentru a conjura frumosul de azi? Fugim de prezent din cauza fricii că el nu se salvează – ca să deturnăm un titlu al unui cîntec al lui Jane Birkin compus de Gainsbourg.“ Vorbind despre dedesubturile modei retro, autorul descrie astfel lucrurile: „Amintiri, amintiri despre rochia cloş, despre Saint-Tropez-ul din belle époque, cea a lui Roger Vadim sau Françoise Sagan… Cultura franceză e o vastă piaţă de vechituri, unde dai de cărţi poştale îngălbenite“. Exemplele de „reîncălzire“ a unei lumi vintage pe care Anthony Palou le alege sînt numeroase: ABBA e într-o revenire spectaculoasă, la fel ca Joe Dassin şi Claude François (căruia i s-a făcut recent şi un film). Albumele lui Patti Smith sau ale Mariannei Faithfull sînt în top. Nici în teatru lucrurile nu par mult diferite; apar noi versiuni ale pieselor clasice. Interesante sînt şi răspunsurile invitaţilor la ancheta al cărei subiect este tot nostalgia culturii franceze.
Gilles Lipovetsky (filozof şi eseist) crede că „astăzi, în timp ce tehnologia e futuristă, nu mai credem în progres, în schimbare“. Academicianul Jean-Marie Rouart vine cu o explicaţie: „Francezii sînt mai nostalgici pentru că aspiră la mai mult decît alţii. Universalistă, Franţa a vrut întotdeauna
