Se fac 60 de ani – atîţia, susţine Malraux că sînt necesari pentru a deveni un om – de cînd am fost trimis la „munca de jos“ ca frezor necalificat la uzinele Timpuri Noi; redactor la Scînteia Tineretului, aveam de plătit pentru un unchi (aşa scrie într-o nuvelă de-a mea şi nu vă cer să mă credeţi) care, dansator la Viena, fusese fişat ca spion de organele noastre; mi s-a spus că plec într-o probă de foc pentru a-mi dovedi devotamentul; nu am crîcnit; aveam 20 de ani, făcusem un an la Litere, fără frecvenţă, dădusem examen la latina vulgară cu o somitate ca I. Fischer, care mă sfătuise să mă ţin de carte că aş fi dotat; eu ţineam să-mi dovedesc devotamentul, îmi îmbrăcam nişte pantaloni foarte uzaţi, dar nu rupţi, luam tramvaiul nr. 1 pe care scria: Abator – Timpuri Noi şi coboram la capătul liniei; intram în uzină pontînd atent la poartă ca să ajung apoi pe mîinile unui frezor sever, nea Dinu (aşa l-am numit într-o altă nuvelă, dar nu trebuie să mă credeţi, poate îl chema altfel). Nu era deloc bătrîn, nici înţelept, nici mare pedagog la „şcoala vieţii“ – cum cerea literatura vremii – cu atît mai puţin just politiceşte, nu ţinea cu puterea, nici nu o ignora, cu mine nu făcea ideologie, nu se dădea hegemon şi „clasă muncitoare“; esenţial era că nu avea încredere – şi bine făcea – în calităţile mele de ucenic, nu-mi dădea pe mînă nici o piesă, mă ţinea lîngă el în tăcere şi din cînd în cînd mă trimitea la sculărie după cîte un fleac; mă duceam cu avînt fiindcă acolo găseam, la ghişeu, o fată voinică şi apetisantă cu care mă înţelegeam din ochi că ne sîntem dragi; vă atrag atenţia că – precum mi-a lăsat cu vorbă de bază o mătuşă de-a mea – eu nu mă laud, eu povestesc. În nuvela aceea, despre viaţa mea la Timpuri Noi – care viaţă? şase luni, din primăvara lui ’50 pînă în toamnă cînd am plecat în armată, cîntînd pe stradă „Avem în inimi alte destine“ – am inventat un