În decembrie, mass-media ţipa cu titluri de font 16-20 că manelistul Nicolae Guţă a rupt gura francezilor, cu noul său album La Grande Voix Tsigane de Roumanie. Se ascund mai multe erori în acest enunţ, iar şocul intelectual „ptiu, doamne!“ n-ar mai fi fost atît de mare, dacă povestea acestui album ar fi fost spusă măcar o singură dată mai pe larg.
Patrick Labesse, criticul Le Monde care a plasat această creaţie discografică pe locul al patrulea în topul preferinţelor sale de World Music pentru anul 2010, a ales bine. La Grande Voix Tsigane de Roumanie este, de fapt, reeditarea unui album înregistrat în 1995 în Caransebeş, pe vremea în care nu se declanşase sufocantul fenomen social cu pornire în muzica manelelor şi, mai ales, imaginarul (încă) lăutarului Nicolae Guţă nu fusese cotropit de visuri aurite şi săpun nu-i era şampania. Eminenţa cenuşie din spatele primei apariţii a albumului este clarinetistul şi solistul vocal Erik Marchand – un fel de Grigore Leşe al Bretaniei –, un spirit lucid artistic, dar şi managerial, care a reuşit să creeze treptat o platformă puternică, necesară promovării pe plan naţional şi apoi internaţional atît a propriei personalităţi cît şi a altor muzicieni pe care i-a descoperit de-a lungul vremii. Pentru Erik Marchand, anul 1996 a-nsemnat şi producţia a două albume, cel al violonistului Virgil Muzur – Virgil Muzur, grand maître du violon roumain – şi cel care miza pe virtuozitatea vocală a lui Nicolae Guţă. Cel din urmă a obţinut premiul oferit de Academia Charles Cros, o organizaţie franceză printre ale cărei obiective se numără sprijinul acordat redescoperirii patrimoniului cultural vechi.
DE ACELASI AUTOR Muzică din muzică Pasărea care-ţi muşcă auzul Lăutari şi pinguini La zeci de ani distanţă...Ei bine, nu ştiu cît s-a încadrat produsul conceput de Erik Marchand în acest punct al programului, poate a driblat puţin
