- Take It Easy Hospital la Bucureşti -
„Poţi să-mi spui Q“, îmi zice tînărul de 22-23 ani, îmbrăcat cu un tricou colorat, blugi la modă şi o eşarfă aruncată neglijent după gît. Mă aflu în Gandi Shopping Center, loc de întîlnire al hipsterilor din Teheran. Dacă faci abstracţie de vălurile cu care fetele se prefac că-şi acoperă capul, lăsate fashionably pînă la limită, şi de faptul că berea are 0% alcool, nu ai zice că te afli în Republica Islamică Iran. Se discută despre branduri, cărţi, filme, muzică, despre facultate şi burse în afară, despre vacanţe şi mai puţin despre politică.
Îl întrebăm pe Q dacă nu ştie vreun concert zilele astea prin Teheran. Pare genul să ştie. Aveţi noroc, spune el, e unul chiar mîine. Legal? Începe să rîdă. Hai să zicem că e undeva la limita legii, atîta timp cît nu ştie multă lume de el. Sună-mă mîine şi-ţi explic unde trebuie să ajungi. Aha, şi cine cîntă? întreb recapitulînd în minte cele cinci-şase trupe iraniene pe care le ştiu, pe cele mai multe din filmul No One Knows About Persian Cats. Îmi răspunde amuzat: U2.
Nu sînt cele din film, zice Q citindu-mi gîndurile. Ce previzibili sîntem! Sînt totuşi curioasă ce părere are despre film. În esenţă e real, spune Q, nu e deloc uşor să faci muzică în Iran. Bahman Gobadhi (regizorul) a exagerat puţin, nu e chiar atît de tragică situaţia, nu repetăm în grajduri. E greu, e nevoie de multe sacrificii, dar se poate. Filmul e făcut pentru occidentali, pentru festivaluri, cu tuşele un pic îngroşate pentru a face mesajul mai clar şi mai puternic. Îmi amintesc că acelaşi lucru s-a spus şi despre regizorii români cu filme la Cannes. Un prieten al lui Q, Abdullah, mă întreabă ce-a mai făcut Cristian Mungiu după 4,3,2. Îi plăcuse la nebunie. Sper şi acum că nu l-a jignit faptul că, literalmente, „mi-a picat faţa“ cînd am auzit vorbindu-se despre un film românesc în Iran. Şi nu a
