Astazi s-a judecat recursul arestarii preventive a dlui Nicolescu, presedintele CJ Arges; a fost admis si liderul PSD a fost pus in libertate.
Nu stiu care e motivarea deciziei Curtii de Apel, insa sunt de acord cu rezultatul, pentru ca nu cred ca arestarea preventiva a fost o masura intemeiata, cel putin nu pe motivele oferite de instanta care a luat-o. Am sa explic imediat de ce cred asta, dupa ce fac o mica paranteza. Nu e prima oara cand fac afirmatii care presupun ca nu vor fi pe placul la o buna parte dintre cititorii mei si ma astept ca neplacerea asta sa genereze destule comentarii impotriva.
E ok, doua lucruri ii rog doar pe cei care ar fi tentati sa le faca: sa citeasca ce scriu si, mai ales, sa nu citeasca mai mult decat scriu. S-au spus multe in favoarea deciziei de arestare preventiva si a judecatoarei care a semnat-o, sunt de acord cu majoritatea acestor afirmatii. Sunt de acord si cu cea mai mare parte a criticilor aduse celor care au fost impotriva deciziei si a magistratului cu pricina.
Dincolo de asta, insa, putini au luat in calcul fondul, motivarea adusa masurii de arestare preventiva; or (doar) la asta se refera articolul meu.
Intr-o societate democratica decizia de arestare preventiva trebuie sa fie, in esenta, una de alegere a raului cel mic. Mai precis, arestarea preventiva este sacrificarea concreta a dreptului unei persoane exclusiv de dragul drepturilor amenintate ale concetatenilor sai.
Oricat de intemeiate ar fi suspiciunile ca un individ a comis o infractiune, pana la pronuntarea unei sentinte definitive el este din punct de vedere formal nevinovat. A lipsi de libertate pe cineva inseamna sa-i incalci un drept fundamental, e o masura care nu poate fi justificata decat daca in celalalt taler al balantei sta o primejdie la adresa drepturilor celorlalti cetateni. Codul nostru penal
