În loc să reiau informaţiile şi cifrele care pot fi lesne citite în Raportul de activitate publicat pe site-ul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cred că este mai util să precizez cîteva gînduri şi premise de la care am plecat în activitatea ultimilor cinci ani. Acestea au stat la baza multor decizii pe care le-am luat, în poziţia în care m-am aflat, alături de Vava Ştefănescu, directorul artistic care m-a însoţit. Aceste precizări îmi par necesare pentru înţelegerea unui fenomen complex, plin de contradicţii şi tonuri amestecate.

„Totul este de făcut“

Centrul Naţional al Dansului pleacă din start cu un mare dezavantaj în orice demers, iar aceasta va rămîne o temă de reflecţie pentru cei care ne vor urma la direcţia instituţiei: este singura entitate publică de rang naţional care are ca obiect de activitate susţinerea şi dezvoltarea dansului contemporan; este şi singurul finanţator specific al acestui domeniu, oferind finanţări la nivel naţional, pe bază de proiect; este singura instituţie care deţine săli de repetiţie pentru cei activi în domeniu. Se află, deci, în mijlocul tuturor aşteptărilor, dorinţelor şi revendicărilor. Se ocupă cu ateliere şi cursuri de dans, producţie şi distribuţie de spectacol, are sarcina de a sensibiliza audienţa şi de a creşte numărul spectatorilor şi susţine dezvoltarea unui discurs teoretic absent pînă acum în lumea dansului. Cu alte cuvinte, totul este de făcut. În aceste condiţii, ne-a fost clar de la început că nu vom putea rezolva în cinci ani toate problemele unui domeniu pentru care nu s-a făcut mai nimic.

Este nefiresc să existe un Centru Naţional al Dansului într-o ţară în care nu există nici măcar cîteva zeci de companii de dans, alte centre regionale sau teatre de dans şi structuri care să preia, fiecare, o parte dintre multele demersuri care trebuie făcute. În acest context, toate aşteptă