Aţi fost timp de 20 de ani directorul secţiei române a BBC. În funcţie de ce criterii se lua acolo decizia difuzării unei informaţii secrete care ajungea în redacţie? Ce tipuri de secrete puteau fi difuzate (sau erau chiar căutate de jurnalişti) şi ce tipuri nu?

Secţia Română făcea parte din serviciile externe ale BBC. În anii Războiului Rece nu era uşor să obţii pe căi neoficiale informaţii fiabile din ţară. Iar noi, deşi eram finanţaţi de Foreign Office, nu aveam acces la telegramele primite de minister de la ambasada britanică. Ne-ar fi ajutat, poate, dar independenţa redacţiei, cu care ne mîndream, ca şi autoritatea mea editorială, ar fi fost compromise dacă ne-am fi bazat, în emisiunile noastre, pe teme sau abordări sugerate din afară.

Cum nu am făcut anchete jurnalistice în România, decît după ce am deschis un birou la Bucureşti, şi nu ne ocupam în detaliu de scena britanică, nu am prea avut ocazia să lucrăm cu informaţii clasificate. Dacă ar fi fost cazul, procedurile stabilite la BBC erau clare: înainte de a lua o decizie editorială controversată, adică cu posibile consecinţe legate de securitatea naţională, sau de natură juridică, redactorii au obligaţia de a discuta chestiunea cu superiorii lor (pînă la directorul de politică editorială) şi/sau cu biroul juridic al BBC.

Ca şi în România, există informaţii clasificate. Difuzarea sau nedifuzarea unei astfel de informaţii este o decizie editorială care trebuie cîntărită atent. Trebuie să stabileşti dacă transmiterea ei este în „interesul public“ (a nu se confunda cu interesul sau curiozitatea publicului); acesta este criteriul principal după care se ia decizia.

În cazul în care se difuzează ceea ce în ochii legii constituie o informaţie clasificată, va fi sancţionată în primul rînd sursa indiscreţiei, dacă la Tribunal se va dovedi că aceasta a încălcat Legea secretelor oficiale (to