Au ieşit oamenii în stradă în nordul Africii pentru pîine, sau pentru libertate? Iată o dilemă veche de cîteva milenii. Cînd se prăbuşea republica romană sub loviturile populiştilor, se afişa pe zidurile forului sloganul „Pîine şi libertate“. A urmat distribuţia gratuită de pîine către plebei. Şi a urmat moartea libertăţilor republicane.
Cauza imediată a tulburărilor din Tunisia, Algeria, Iordania, Egipt (grînarul Romei imperiale) este scumpirea alimentelor. De fapt, pare a fi finalul unui tip de organizare politică bazat pe paternalism. Din cei 22 de membri ai Ligii Arabe, doar trei trec cît de cît drept democraţii: Irakul, Libanul şi Autoritatea Palestiniană. Adică o ţară care încearcă să se adune, o ţară mereu în pericol să se destrame şi o posibilă viitoare ţară. „Normalitatea“ în lumea arabă înseamnă dictatori laici plus subvenţii masive pentru alimente, grîu şi electricitate. Un pact social de tipul „pîine contra libertate“. Dictatorul fugit al Tunisiei era abia al doilea şef de stat din istoria ţării, venit la putere, în 1987, prin înlăturarea celui care obţinuse independenţa ţării şi care nu se mai lăsase dus de la putere. Mubarak al Egiptului e abia al treilea preşedinte-dictator de la crearea republicii (al patrulea, dacă numărăm mandatul scurt al celui înlăturat de Nasser). El încerca să-şi lase fiul la conducere, ceea ce a reuşit Al-Assad al Siriei, acum cîţiva ani. Filozofia acestui tip de regim este şi primitivă, dar şi veche: noi avem armele, deci deţinem puterea, în schimb poporul primeşte pîine. Cezar a încercat la Roma, dar a păţit-o, Augustus şi urmaşii săi au reuşit.
Problema e că un asemenea regim este blocat într-un cerc vicios, nu duce nicăieri. De unde şi marea dilemă a Occidentului. Tactic vorbind, asemenea dictatori sînt convenabili. Pot ţine în frîu extremismul islamic, cum au reuşit dictatorii din Algeria, Egipt, Tunisia.
