Deşi aparţinînd unor specii diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov – Puterea obişnuinţei, după Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi Despre iubire la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga (regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o legătură cu filmul lui Wajda, deşi, cine ştie?...), din care au mai rămas doar trunchiurile, dacă nu falnice, ca ale stejarilor, cel puţin falice, în folosul personajelor încărcate hormonal şi al spectatorilor daţi în vileag ca voyeuri. Augsburgul din vis Pădurea lui Claudiu Goga asigură planul doi al tribulaţiilor cvintetului de circ din povestea lui Bernhard. Planul trei, al cortinei, lasă din cînd în cînd să se întrevadă Augsburgul din vis, sala de spectacol ce, în sfîrşit, va rezona, aşadar va împlini destinul celor cinci artişti ambulanţi care, în acelaşi timp, vor aduce la perfecţiune „Cvintetul păstrăvului“, prin interpretarea desăvîrşită a lui Schubert. Numai că, deşi utilizat drept leac de „concentrare“, neîntrerupt de douăzeci şi doi de ani, panaceul schubertian tot nu va funcţiona, căci cei cinci artişti de circ nu sînt decît victime (ale datoriei?), patru dintre ei detestă, în definitiv, muzica, iar marele maestru, Caribaldi (M