Am aflat că e interzis să interzici. Frumos şi mişcător, nu-i vorbă. Dar oare e interzis să interzici şi impostura? Sau aberaţiile? Sau nonvalorile? Mister.
Trâmbiţaşii care vestesc moartea cărţii, cu un subton de apocalipsă culturală, sunt tot mai zgomotoşi. În acelaşi timp, numărul grafomanilor creşte implacabil. Ne aflăm în inima unui paradox la fel de ghiduş ca ţara care-l găzduieşte: deşi scrisul nu mai interesează pe nimeni, toată lumea scrie. Cuvântului tipărit i se profeţesc grozăvii, dar editurile aruncă pe piaţă titluri semnate de cine vrei şi cine nu vrei. Rândurile nu mai adăpostesc obligatoriu gânduri. Autorlâcul a devenit instrument de validare şi strategie de PR. Nu mai scrii fiindcă simţi că ideile tale pot schimba lumea, ci pur şi simplu fiindcă te sileşte protocolul monden. Fiindcă aşa e de bonton. Fiindcă, dacă tot a scris şi vedeta X, de ce n-ai scrie şi tu? Ce, eşti mai prejos? Aşa apar valuri de pseudoliteratură care te fac să plângi după copacii sacrificaţi pe altarul bezmeticelii, al lipsei de criterii şi al concesiilor. Aşa se încarcă rafturile din librării cu milioane de subproduse din care ţâşnesc ifose, gângăveli şi lăcrămoşenii.
Cine scrie? Toată lumea: cântăreţe de muzică uşoară, regizori comunistoizi, inspectori vamali, crainici de radio sau televiziune, comisari de poliţie, rapsozi plângăreţi, dive care, odată terminate operaţiunile de întreţinere a corpului, ţin să-şi maseze eul, bastarzi insolenţi, tractorişti alfabetizaţi în grabă, rockeri febrili, veterani străvezii, politruci duplicitari, căpşunari băftoşi, brigadieri de la ocolul silvic, prezicătoare ţâfnos-ridicole etc. În România cea eternă şi fascinantă nu a scris doar Nichita, ci şi Nikita. Din ce în ce mai multă lume spune ceva, cu toate că nu are nimic de spus. Tăcerea e semn de vinovăţie sau handicap. Tranziţia românească e un spaţiu al volubilităţii, al neînf
