Cartea fugilor este un roman-poem experiment, publicat în anul 1969, după Proces-verbal, Febra,Potopul, Extazul material şi Terra amata, aparţinînd aşa-zisei perioade de tinereţe a scriitorului nobelizat J. M. G. Le Clézio. Prin Cartea fugilor, Le Clézio scrie un „antiroman“, o replică polemică la literatura de aventuri a secolului al XIX-lea, ilustrînd multe dintre trăsăturile Noului Roman. Pe de altă parte, însă, se delimitează şi de această direcţie (mai precis de tehnica romanelor lui Robbe-Grillet), îndeosebi prin dimensiunea poetică a scriiturii, prin extensia metaforizantă a ideilor. Arta de a transcrie senzaţii variate şi intense, microscopice sau capabile să sugereze infinitul, rezultate dintr-un neobosit şi original joc între concret şi abstract, este punctul de excelenţă pe care îl atinge Le Clézio în acest roman. Libertatea asociată mişcării necontenite este problematica esenţială dezvoltată în Cartea fugilor, cap la cap fiind puse libertatea individului şi libertatea scriiturii. Libertatea umană este abordată în strînsă legătură cu poverile societăţii de consum contemporane, paginile lui Le Clézio dezvoltînd o critică dură la adresa societăţii tehnologizate, vizat fiind în special oraşul modern. Universul mecanic al oraşului sperie, căci este inuman, locuitorii săi însuşindu-şi, la rîndul lor, gesturi automate şi repetitive, formînd o masă umană a-nonimă şi nediferenţiată. Le Clézio pledează pentru o reconsiderare a raporturilor omului cu Istoria, pentru o reorientare a scopurilor societăţii, căci produsele acesteia se întorc ca un bumerang asupra oamenilor, anulîndu-le natura intimă. Scriitorul pledează pentru autocritică individuală, dar şi colectivă, acesta fiind chiar titlul mai multor capitole. Un nou tip de scriitură Meditaţiile şi construirea imaginilor societăţii dezumanizate se împletesc cu reflecţiile legate de natura ficţiunii, de limit