În alb privesc...

În alb privesc cel mai adânc,

trec din una în alta fântânile,

în albul ce te ascunde

nu-ţi mai găsesc nici trupul

nici ochii, nici mâinile,

Oricât peste margini m-aplec ,

să te-ajung ca pe-o undă,

mai jos te soarbe-o fântână

prinzându-te-n pupila-i rotundă,

doar cu vocea te-ating,

cu cea precum psalmii,

plăpândă,

dar mereu adâncimile albe

stau treze, la pândă,

De cine te apără ele

cu armura lor străvezie?

Setea mea totuşi te bea

întreagă, în fiecare secundă

fără ca nicio fântână să ştie...

De la capăt

Îmbrăcat în cămaşa de ştiri zilnice –

muritorul de rând...

carnea lui sfârâie mocnit

arsă de silabele ultimelor veşti,

mersul lui este definţia îngândurării;

ocoleşte rondurile de flori,

foloseşte numai trecerile de pietoni,

citeşte cu atenţie anunţurile despre

reducerea preţurilor lipite pe

geamurile magazinelor,

îşi pipăie din când în când

punga de plastic din buzunar,

muritorul de rând vrea să doarmă liniştit

în patul lui,

ca a doua zi s-o poată lua de la capăt,

scrie liste lungi cu acatiste;

el ştie că marmora nu se va lăsa niciodată cioplită

pentru a-i cuprinde chipul;

nici bronzul,

nici lemnul,

el ştie că sub cămaşa ce i-a fost hărăzită

nici nu există,

Muritorul de rând vrea să trăiască

măcar până mâine,

dă, Doamne,

măcar până mâine,

dă, Doamne

nimic nu-l clatină

din această dorinţă supremă...

Elogiu simplu

Lumina dă măsura,

susţine şi înclină,

ea este partea lumii

rămasă fără vină,

Fie a stelei arse

şi încă nevăzute,

fie a