Discuţiile legate de Legea educaţiei naţionale sînt excesiv politizate, chiar personalizate, şi se poartă pe un ton mult prea ridicat. Ar trebui mai multă reţinere şi cumpătare. Sîntem capabili de ele? Un articol care stîrneşte îngrijorare – justificată, aş zice – este articolul 130, care, prin alineatul 1, paragraful (b), obligă universităţile să adopte un „cod de etică şi deontologie profesională“, parte a cartei universitare, şi care să conţină „prevederea că persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude pînă la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii, astfel încît unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel, în aceeaşi universitate, şi nu pot fi numite în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii pănă la gradul al III-lea inclusiv“. Sincer să fiu, nu văd cum se va putea aplica această prevedere. Cred că, aici, legiuitorul s-a grăbit şi a exagerat. E clar că acest articol e rezultatul exasperării la care au dus situaţii de toţi cunoscute. Există facultăţi în care se instituiseră adevărate dinastii pe care presa ultimilor ani le-a tot documentat: vezi, de exemplu, cazul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ din Iaşi, al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, dar şi al Universităţii din Bucureşti, mai ales cu Departamentul de Învăţămînt la Distanţă în care lucrează patru membri ai familiei Logofătu (doi dintre ei conduc departamentul). Dar poţi repara asemenea abuzuri printr-o lege care, cu siguranţă, pe unii îi va nedreptăţi inutil? Sînt multe nuanţe, situaţii care ar trebui luate în calcul. De ce nu s-ar putea, de pildă, ca atunci cînd doi soţi lucrează în aceeaşi facultate, unul dintre ei să fie ales decan