Doar noi

Stăm departe, ca două roade

Uitate pe acelaşi ram În câte-o iarnă preatimpurie

A oraşului-animal

Născători de oameni.

Pe care doar noi îl aflăm de undeva

De departe, dintr-un coşmar din care ne trezim

Doar ca să intrăm în altul.

Şi oamenii, câteodată ne jinduiesc înaltul

Chiar dacă sub tălpile noastre se surpă

Trufia mărilor cu sare

Şi, obosiţi, dilatăm prin câte-o lacrimă

Lumea îngenuncheată la picioare.

Sonet

Sunt gata să apună toţi plopii din oraş

Fierbintele din pietre scrâşneşte pe sub roţi

Şi diavolul albastru-mereu sinucigaş

Cu fragede miresme ne-ar amăgi pe toţi.

Ce stranii muzici! Parcă muşcând sfios din ziduri

Se tălmăceşte vara în auritul ger

În care-ngheaţă plânsul din propriile riduri

Şi trase-ncet pe roată, văzduhurile pier.

Sporeşte clipa-n care nu mai rămâne loc

Pentru imagini scurse încet, ca o tinctură

Nu îndeajuns de amară, să vindece de tot

Cât ne-asumăm ca tribul în grote, lângă foc

Uitând că râuri aspre pe lângă noi trecură

În care peşti lunatici duc lumile pe bot.

Poem

Ea va muri încet, începând

Cu vârful degetelor mele, îndreptate

Spre cerul ca un guşter

Pândindu-ne somnul, să-l prade.

Ea va muri încet, în vreme ce eu

Voi privi, ca pe-aun spectacol doar mie promis

Cum roieşte-nserarea în părul iubitelor

Neaşteptate şi niciodată cărunte

În timp ce luna-farfurie rotundă şi goală

A cinei cărace Păruse cândva ospăţul de nuntă.

Ea va muri încet, în vreme ce

Muzici vor lăsa pe obraz riduri subţiri ca nişte strune

Care cântau neatinse

Între două suspine

Ca pentru o nuntă fără de miri

Cu toate luminile stinse