Foto: Cristian Marcu Zbaterile regimului Mubarak arată cât de complicată devine pentru destinul unei ţări succesiunea puterii în dictatură. România a trecut printr-un proces asemănător în mai multe rânduri, de fiecare dată situaţiile explozive fiind detonate din afară. Carol al II-lea a fost obligat să plece peste noapte ca urmare a clauzelor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Dictatura carlistă a fost înlocuită de statul naţional-legionar, nu pe baza unui program de tranziţie; ca urmare, la puţin timp s-a produs rebeliunea legionară din ianuarie 1941 înfrântă de armata rămasă loială lui Antonescu. Lecţia nu i-a servit Mareşalului care nu a putut în condiţii de război, cu Armata Roşie la Prut, să asigure o tranziţie spre un alt regim.
România este cea care a pierdut, înlăturarea dictaturii lui Antonescu prin lovitura de palat de la 23 august deschizând calea dictaturii proletariatului şi includerea ţării în „lagăr”. În fine, regimul Ceauşescu a primit lovituri mortale din exterior, comunismul din Europa fiind dizolvat la ordinul Moscovei, tot de acolo de unde sosise. Iubitor (superficial) de istorie, Nicolae Ceauşescu a refuzat să înţeleagă lecţiile acesteia, ratând succesiunea şi lăsându-se prins în capcana unei revolte populare. Trei dictatori, trei prăbuşiri cu grad de catastrofă au marcat istoria schimbărilor în România timp de o jumătate de secol (1940-1990). Este şi aceasta o explicaţie a tranziţiei lente a ţării spre democraţie care la noi are rădăcini firave, trunchiul strâmb şi fructul amar.
În spaţiul public s-au făcut în ultimul timp multe referiri la tendinţele dictatoriale în timpul mandatului început de Băsescu Traian în 2004. Chiar şi sintagma „regimul Băsescu”, cvasiunanim acceptată, indică percepţia unei realităţi care are ca fir conducător o restrângere graduală, constantă a libertăţilor cetăţeneşti, o diminuare a rolului inst
