De la o zi la alta, pe măsură ce manifestanţii anti-Mubarak soseau în număr tot mai mare în Piaţa Tahrir, croindu-şi drum printre tancuri şi punctele de verificare organizate de militari, părea că armata egipteană facilita protestele. Prin urmare, puţini au fost surprinşi de faptul că preşedintele Mubarak a anunţat, sub presiuni americane prea puţin camuflate, că nu va candida pentru un nou mandat la alegerile din septembrie. Însă această declaraţie n-a fost, pentru mulţimea ieşită în stradă, decât anunţul că "domnia" sa de trei decenii nu se va încheia înainte de septembrie. A doua zi, mii se susţinători ai preşedintelui au intrat în conflict cu cei care-i cer plecarea acum, nu peste nouă luni. "Felul în care Mubarak a sfidat masele şi felul în care protestatarii au salutat, la sfârşitul săptămânii trecute, prezenţa armatei i-a determinat pe mulţi să concluzioneze că forţa militară a ţării − pivot indispensabil al oricărei revoluţii – va trece de partea opozanţilor celui care le este comandant suprem, scrie BBC. Alţii s-au grăbit chiar să creadă că Mubarak va fi înlocuit imediat. Chiar cu pistolul la tâmplă dacă va fi necesar. "Numai că aceasta este o perspectivă optimistă de tipul celor care încoţesc, în mod normal, mişcările ample de rezistenţă şi, în special, pe cele împotriva opresorilor", notează BBC. "Numai că, nereuşind să înţeleagă strategia lui Mubarak şi opţiunile de care dispune opoziţia, observatorii riscă să agite şi mai mult apele", completează sursa citată.

Mubarak are trei "surse de legitimare": comunitatea internaţională (îndeosebi SUA), armata şi poporul. Ca orice lider forte, a trebuit să aprecieze cum e cel mai bine să se împartă între cele trei "circumscripţii electorale". A ales să le gestioneze exact în această ordine. A făcut o schimbare de faţadă demiţând Guvernul şi înlăturându-l pe deloc popularul ministru de Interne. Stratagema