Neajunsul unui volum de interviuri este că uzura timpului le şterge orizontul de subînţelesuri. Se petrece o estompare în urma căreia fundalul de referinţe tacite se întunecă, conotaţiile lor stingîndu-se fără întoarcere. Cuvintele sunt aceleaşi, dar căldura contextului în care au fost rostite a pierit, şi de aceea cititorul nu mai sesizează motivaţiile actorilor.

Le vezi gesturile şi le citeşti cuvintele, dar nu le mai intuieşti entuziasmul, cum nu le mai pricepi indignarea. Aşa se face că orice dialog purtat pe teme social-politice e prins sub stigmatul datării. Parcurs la distanţă de un deceniu, el are ceva din netezimea unei stofe care şi-a pierdut porozitatea: asperităţile s-au tocit, acoperite de răceala trecerii anilor.

Radu Călin Cristea a simţit fatalitatea datării, dovadă mărturisirea pe care o face în prefaţa cărţii: „Probabil că această carte n-ar fi trebuit să apară. Locul ei hărăzit ar fi fost mai degrabă văzduhul mai mult sau mai puţin efemer unde emisiunile de radio se risipesc numaidecît după emiterea lor. Nu mi-am imaginat că aş putea reveni, eventual într-o formă scrisă, asupra unor programe pe care le-am realizat la Radio Europa Liberă între 2 noiembrie 1999 şi 24 iunie 2000.“ (p. 7) Dacă totuşi a făcut-o, hotărîrea i-a venit dintr-o răbufnire de supărare şi dezamăgire: constatînd că elitele culturale s-au retras de pe scena publică, lăsînd locul unor neaveniţi care ne otrăvesc prin zgomot aerul colectiv, fostul moderator de la Radio Europa Liberă şi-a spus că, într-o lume căzută în degringoladă, cuvîntul unor personalităţi poate fi o pîlpîire de bun-gust şi o picătură de sănătate culturală. E drept, o picătură într-un ocean de vacarm obtuz, semănînd cu o viermuială de dezaxaţi viageri. „Am ales douăsprezece dintre conversaţiile purtate acum zece ani (reproduse în ordinea difuzării lor), optînd pentru dialogul cu perso