„Oglindă purtată dea lungul unui drum”, în una dintre definiţ iile sale tradiţionale, romanul exersează gestul prinderii şi reflectării drumului cu pricina într-o varietate derutantă de maniere. El îşi împlineşte lucrarea alături de, dar şi alăturea cu drumul, inventează oricând cărări inedite şi rebel-polemice, joacă apele oglinzii după plac, formând, informând, deformând sau chiar ignorând „obiectul” de reflectat.

O (parţial, ludică) incursiune etimologică ar putea conduce la o clasificare a prozei în funcţie de maniera „ceptivă”, adică de modurile de construcţie, stil, atitudine în actul „prinderii” lumii. „Cepţia” derivă din latinescul capio, capere, cepi, captum, cu sensul de „a lua”, „a-şi însuşi”, „a prinde”. La rândul său, acesta, spun dicţionarele, îşi are originea în ebraicul cap(h), „căuşul mâinii”, cu sensuri complementare de „a lua în/a pune stăpânire”. În diverse limbi europene, a dat „înţelegerea”, capire, în italiană (a prinde sensul!); „vânarea”, „vânătoarea”, chasser, în franceză; capture în engleză, cu sensul de „a lua”, „a înţelege”; caber, „potrivirea” şi „ajustarea”, în spaniolă şi portugheză… Când primeşte prefixe, în latină, capio devine cipio: accipio, concipio, decipio etc. Româneşte: accepţie, concepţie, decepţie, excepţie, unele cu variante active şi chiar cu sens diferit cu sufixul –iune. Incepţia e un cuvânt nou. Are sensul de „început”, „întemeiere”, „insinuare/ inseminare” într-un loc străin pentru a manipula sensuri (vezi şi filmul lui Christopher Nolan, Inception).

În majoritatea cazurilor, formele „ceptive” se intersectează, nici una nu e regăsibilă în stare pură, nu e monodrom epic, unicale auctorială. Dar în „oglindirea” lumii se pot identifica preferinţe, aplecări, dominante. Unele dintre ele – simple impresii de lectură, oricând amendabile. Însă şi cititul e „oglindă purtată de-a lungul unei cărţi”.