Vreme de cincizeci de ani Oprică Arsene i-a condus pe consătenii lui spre tărâmul morţii. Le-a cântat cu goarna pe ultimul drum, de acasă la biserică şi apoi la cimitir, unde să-şi doarmă somnul de veci. De morţi nu i-a fost frică niciodată.

Erau toţi la fel, tăcuţi şi trişti. Oprică le cânta la toţi cu suflet, ca să plece împăcaţi din lumea asta acolo unde nu există întristare. La început, mai strecura câte o lacrimă prin colţul ochilor, apoi morţii au devenit o obişnuinţă care nu i-a mai trădat niciun sentiment. Cincizeci de ani nu a plâns niciodată pentru clienţii lui, indiferent că erau bătrâni sau tineri, femei sau barbaţi, bogaţi sau săraci. Şi-a făcut datoria de gornist, cu pasiunea unui meseriaş lăsat de Dumnezeu să vestească oamenilor plecarea semenilor lor în altă lume.

Наташа, любoвь и смерть (Nataşa, iubirea şi moartea)

În iarna anului 1942 batalionul lui Oprică se afla cantonat în Stepa Calmucă din Rusia. Nu mai ştie cum se numea cătunul. La douăzeci de ani destinul i-a scos în cale marea dragoste. De Nataşa s-a îndrăgostit fulgerător, de parcă făcuse drumul de mii de kilometri doar pentru ea. Gerul năprasnic din stepă făcea aerul să vibreze, în timp ce stepa părea albastră. S-a văzut cu Nataşa de câteva ori, când mergea la manutanţă, să aducă pâine caldă camarazilor. Oprea căruţa cu pâine şi fata îl mângâia pe obraji cu mâinile îngheţate. Îi dădea o pâine caldă pe care Nataşa o străngea la piept ca pe o ofrandă de iubire. Nu au vorbit niciodată prea mult. Nu era timp şi nu ştia nici limba. A ţinut minte ani de zile doar un cuvânt, pe care Nataşa îl pronunţa cu tremur în glas: „любoвь (iubire)”. Pe străzile din Stalingrad muşcătura gerului era năprasnică. Pretutindeni în jur zăceau mii de cadavre îngheţate. Moartea devenise aerul respirat în fiecare zi, iar oamenii erau obsedaţi de un singur gând: să scape cu viaţă. La minus 40 gra