Simţul critic pronunţat pe care îl au românii poate fi de folos în multe împrejurări ale vieţii. Poate întreţine igiena intelectuală şi, de bună seamă, pe cea spirituală. Dar asta cu o condiţie: să nu se transforme în băşcălie şi de aici în „tehnică de sugrumare“ a adversarului de conjunctură.

Din nefericire, în ultimii ani, cel care a exersat intens în spaţiul public „tehnica" în cauză a fost tocmai şeful statului, adică persoana chemată să neutralizeze orice tendinţă de acest gen. A criticat, a acuzat, a arătat cu degetul şi a luat peste picior de la demnitari la oameni simpli şi ziarişti. Lucrurile au devenit şi mai serioase atunci când a trecut de la persoane direct la categorii sociale şi, în cele din urmă, la întreg poporul. Cu alte cuvinte, n-a scăpat nimeni fără o porţie zdravănă de perdaf prezidenţial.

Efectele nu au întârziat să apară. Profesorii au început să-i deteste pe magistraţi pentru că au avut şi vor avea lefuri mai mari decât ei, poliţiştii pe profesori pentru că sunt, chipurile, trei luni pe an în vacanţă şi câştigă cam tot atâţia bani. De aici încolo, virusul învrăjbirii sociale s-a propagat cu repeziciune. Ilustrativă este şi zarva creată în jurul pensiilor militare, recent hărtănite de înşişi apărătorii lor de odinioară. Imediat au apărut voci, întreţinute discret din afara scenei, care perorau pe tema inactivităţii din ultima jumătate de secol a corpului ofiţeresc şi a Armatei, în general. „N-au făcut nimic dom'le! Au stat şi-au băut!", a fost „argumentul" ultim, înteţit cu grijă în rândurile prostimii, precum jăraticul la „pomana porcului". Asta după ce „ţara", „drapelul" şi „uniforma" au fost bune prilejuri de lăcrimări televizate, de mare randament electoral.

Aşadar, proverbialul simţ critic românesc, altoit cu băşcălie, a folosit (şi încă foloseşte) drept buzdugan prezidenţial. Loviturile lui, adesea perverse, zdrunc