Despre Piele şi carne, neobişnuita carte - obiect scrisă de Eric Pessan şi ilustrată de Patricia Cartereau, am citit mai întîi în „Noua literatură”, la rubrica Anei Maria Sandu, acum vreo doi ani, deci înainte ca mica poveste să fi fost tradusă în româneşte. De fapt, Ana Sandu tocmai o tradusese, dintr-o pornire hipnotică, trezită exclusiv de lectura cărţii, căci a mai durat puţin pînă când traducerea şi-a găsit un editor. „Coincidenţe” – aşa se numea rubrica Anei, şi ce altceva decît o coincidenţă să fi fost faptul că o carte primită întîmplător s-a transformat într-o traducere, mai ales că în sistemul editorial românesc asemenea descoperiri subiective au rareori un cuvînt de spus. De altfel, în finalul scrisorii pe care i-o adresează autorului cărţii, Ana Sandu scrie că „nimic nu e întîmplător, textele ne aleg pe noi şi nu invers, cum sîntem tentaţi să credem”. Voi cita pe larg din scrisoarea traducătoarei, atît pentru că impresiile despre carte sînt mai puternice decît le-aş exprima eu, deşi nu m-a lăsat nici pe mine rece hipnotismul ei, dar şi pentru că în lumea noastră culturală traducătorii nu prea sînt întrebaţi de vorbă, deşi au multe de spus despre obiectul muncii lor:

Dragă Eric,

Nu ne cunoaştem. De Crăciun, înainte să plece în vacanţă în Franţa, Fanny mi-a lăsat cartea ta, L’écorce et la chair. Întîi am răsfoit-o, m-am uitat la desenele Patriciei Cartereau, am citit cîteva fragmente pe sărite. M-am gîndit cum ar suna titlul ei în română şi i-am zis Piele şi carne. După aia mi-am dorit să traduc mai mult din micuţa carte-obiect. Mă furişasem în maşina femeii care umbla de nebună prin Italia alături de o fetiţă fantomatică, în atmosfera aceea poetică şi extrem de fragilă. Personajul din cartea ta are dureri mari de spate, vorbeşte despre singurătate, arbori, păsări, desene, arte povere. Cară cu ea tot felul de vorbe spuse cîndva,