E un film neconventional. Adica plictisitor? Sper ca nu. Fado e forma cintului traditional portughez care exprima dorul. In A religiosa portuguesa(2008, regia Eugene Green), secventele lungi de fado sint la fel de obisnuite ca planurile-detaliu de picioare. Formalismul este decupat uneori ca-ntr-un film din anii ‘50, in cadre fixe, cu panoramari - ceva atit de nemodern, incit doar conventia generala, in care toate personajele rostesc calm adevarul, cu pauze, fara urme de pasiune carnala, indica existenta unei categorii unice pentru el, propria lui categorie. Impartit pe capitole - Femeia singura (I), Contele de Viseu (II), Martin (III), Sora Ioana (IV), Copilul si Cel Ascuns (V), in film descoperi un receptioner care regreta ca in Lisabona traiesc atit de multi intelectuali care se uita la filme frantuzesti; "fiecare oras are inconvenientele sale". Chiar si cu acesti oameni acolo, Lisabona merita descoperita, lucru pe care actrita Julie il face aproape in mod programatic, avind si norocul de a gasi in plimbarile ei ceea ce cauta. Actrita cu ochii mari (Leonor Baldaque) a venit acolo pentru citeva zile, urmind sa joace intr-un film rolul unei calugarite indragostite de un ofiter in secolul 18. Atunci, asemenea povesti erau frecvente in Portugalia, mai mult decit in alte parti. Simti ca e ceva special in A religiosa portuguesa, desi filmul e foarte lent, aproape insuportabil pentru ritmul prezentei constiinte colective. In cadre, Lisabona e goala, linistita, incit lungimile din filmele lui Tarkovski par „mic copil". Contele de Viseu avea cinci ani cind regimul lui Salazar a fost inlocuit prin Revolutia Garoafelor („Ca sa creez o legatura intre mine si lume, am studiat medicina si am devenit cardiolog". „E o vocatie frumoasa", zice ea. „Da, dar n-am practicat niciodata".) Personajul lui - aristocrat izolat, la marginea sinuciderii, tema filmului - iubirea profana fata d