Cairo: un autobuz kaki intrând în plin, strivind oamenii aflaţi pe carosabil. Am mai văzut asta în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 pe bulevardul Magheru. De zile întregi ascult tot felul de analişti şi gânditori care strâmbă sceptic din nas şi ne explică de ce n-are legătură Egiptul cu România. Distinşii nu s-au aflat în stradă în decembrie '89, probabil erau ocupaţi şi atunci cu analizele. Dacă ar fi fost, poate că ar şti acum că oamenii care ies la luptă cu pieptul gol împotriva dictaturii sunt fraţi şi simt la fel, şi la Timişoara şi la Bucureşti, Cairo sau Tunis.
Sistemul securist al lui Mubarak este întrutotul asemănător cu cel al lui Ceauşescu, ambele născute din KGB-ul sovietic. Când scriam în anii '90 reportaje cât se poate de exacte despre mizeria halucinantă din suburbiile oraşului Cairo, "băieţii" egipteni cu ochi albaştri sunau la redacţia Adevărul şi cereau să fiu adus la ordine, adică să scriu articole pozitive sau să tac, metoda aplicată jurnaliştilor egipteni, pe care o cunoscută realizatoare tv a denunţat-o acum dându-şi demisia.
"M-am săturat de preşedinţie, dar nu plec acum că se face haos", zice Mubarak. Adică exact ce hârâia Ceauşescu că se întâmplă dacă pleacă el - "Disthrugehrea Hrromâniei!" şi ce pretinde orice dictator - că e de neînlocuit. Până una alta, haosul şi vărsarea de sânge le creează chiar Mubarak, pentru că nu-şi dă demisia. Şi cum înţelege să convingă Occidentul că poate asigura "stabilitatea", trimiţându-şi haidamacii, mulţi dintre ei securişti în civil, să agreseze echipa CNN, să o alunge pe Christiane Amanpour fiindcă e americancă, şi "noi urâm americanii", să îl ameninţe cu decapitarea pe reporterul ABC, să-i ridice şi să-i percheziţioneze pe toţi jurnaliştii întâlniţi în cale, inclusiv echipele televiziunilor româneşti, care nu le pot fi nici măcar teoretic "duşmane"?
Nu pot să cred că în vreo cance
