Foto: Răzvan Voiculescu Cu o zi înainte de 8 martie, Nicu Alifantis se prezintă cu „ZANatecii” la Cinema Patria. Aşa s-o fi nimerit sau…? „Concertul e şi un cadou pentru femei, pentru că devin parte a vieţii noastre, cu bune cu rele, iar noi ne scoatem pălăria şi le sărutăm mâna, oferindu-le o floare şi cântecele noastre. Nu sunt ele oare, neuitatele femei?!”, spune Alifantis, cel care de 15 ani, s-a luat cu trupa ZAN.
• Cât din Nicu Alifantis este ZANatec?
Destul de mult, dacă stau bine şi mă gândesc că în toată această perioadă s-au întâmplat multe nebunii care au scos la lumină câte o parte ZANatecă a fiecăruia dintre noi.
• A fost odată ca niciodată ZAN… Are şi un sfârşit această poveste?
Vreau ca povestea Zan să continue, pentru că îmi sunt foarte dragi aceşti oameni şi mă simt minunat alături de ei pe scenă! Debutul nostru scenic a fost ambalat în nişte robe de saci de pânză, pe care ni le-a făcut Marijane Biţulescu. Aşa am cântat la prima noatră apariţie de la Festivalul de artă medievală de la Sighişoara, în 1995, având pe scenă o eşarfă foarte mare în culorile drapelului Bretagne-i. Aveam în repertoriu şi două cântece în limba bretonă. N-aveam de unde să ştim că în public se afla fiul ataşatului cultural al Ambasadei Franţei la acea vreme, care era breton şi care a fost uimit şi mândru de ce auzea şi vedea. Am primit scrisori de mulţumire şi felicitări. Apoi a fost un turneu în 1997, patronat de-o bere, în care trei dintre noi, Răzvan, Virgil şi cu mine, am băut doar lapte, pentru că era mult prea multă bere împrejurul nostru… În acelaşi tur, în seara finală, după ultimul concert, unul dintre noi, nu spun care că nu-i frumos, alături de unul dintre invitaţii noştri, a băut numai partea lui: 2 baxuri de bere (24 sticle de juma’ de litru), 2 sticle de whisky, o sticlă de vodcă şi 2 sticle d
