Îmi dau seama că, deşi am scris în nenumărate rânduri despre şcoală şi despre profesori, n-am scris niciodată despre profesorul care am fost eu însumi. Poate pentru că am aşteptat s-o facă alţii. În orice caz, nu pentru că am socotit secundară meseria de dascăl în biografia mea intelectuală.
Din contra, mi-am dorit dintotdeauna să fiu profesor, încă de pe când, în clasele primare fiind, după cum am mai povestit, abia întors de la şcoală, aplicam pe fratele meu mai mic ceea ce remarcasem la învăţătorul nostru. Toată viaţa, de altfel, întrebat cu ce mă ocup, am răspuns: sunt profesor. Indiferent cu ce sau câte mă ocupam în momentul respectiv. N-am încetat niciodată să fiu profesor, nici după ce m-am pensionat. Am continuat să-mi ţin orele ca întotdeauna. Studenţii mei din anii ‘90 îşi vor fi amintind că, deşi prins cu politica, n-am lipsit de la nici un curs. Plecam sâmbăta la Sibiu ca să-mi fac treaba de senator, iar de luni până joi colindam ţara cu treburile partidului pe care îl înfiinţasem. Vineri însă petreceam în facultate ore la rând, patru de curs, plus altele consacrate consultaţiilor sau lucrărilor de tot felul. Până şi când plecam în străinătate, îmi făceam în aşa fel agenda, încât vineri să fiu înapoi. Aproape un deceniu m-am împărţit în acest fel, fără a sacrifica niciodată profesoratul. Aveam veşnic în minte exemplul lui Maiorescu şi al celorlalţi mari dascăli de odinioară, traşi în mai multe părţi, în politică sau în avocatură, dar care au situat şcoala pe primul plan. Înainte de 1989, nimic nu mă obliga la o asemenea alegere, excepţie jurnalismul literar din care s-au născut cărţile. N-am avut nici cea mai mică greutate după 1989 să mă deprind cu noul stil de viaţă.
Poate de aceea nu m-am considerat un profesor tipic: catedra n-a reprezentat niciodată pentru mine o preocupare exclusivă. Cea mai importantă, dar nu singura. N
